Istoria se impleteste in mod spontan cu tragicul, preferand nu evenimentele obisnuite, ci pe cele iesite din comun. Aceasta constatare este valabila in special in cazul personalitatilor marcante, ale caror momente memorabile, cuvinte celebre, conflicte si sfarsituri le cunoastem, mai ales atunci cand acestea sunt dramatice, dar nu stim aproape nimic despre viata lor cotidiana care reprezinta totusi structura existentei lor.

Ce obiceiuri aveau? Cum isi petreceau ziua? La ce ora se trezeau ori se culcau? Oare sefii de stat care au schimbat lumea erau, precum Stalin si Napoleon, impatimiti de munca? Aveau timp liber, pasiuni marturisite sau secrete? Le placea sa fie in centrul atentiei, ca lui Ludovic al XIV-lea, sau, dimpotriva, preferau sa stea deoparte, incercand sa-si pastreze intimitatea, ca, de exemplu, Nicolae al II-lea? Erau la fel de expansivi ca Churchill sau, mai degraba, rezervati?

Aceste intrebari – si inca multe altele – isi gasesc raspunsul in aceasta carte inedita conceputa de Franz-Olivier Giesbert si Claude Quétel: sub coordonarea acestora, cele mai bune condeie de la publicatia LePoint, precum si istorici renumiti isi unesc talentele pentru a povesti, cu o rara bucurie a scrierii, o zi tipica din viata unor conducatori emblematici din secolul al XVII-lea pana in zilele noastre. 

 

“Optsprezece ore neintrerupte: o cantitate de somn impusa de ardoarea de care Mao dadea dovada inca din 1965, anul in care se aruncase in aceasta „mare revolta de sub bolta cerului”: Marea Revolutie Culturala proletara. Orice perioada politica cruciala - si aceasta era una, fara indoiala - declansa o schimbare brutala a metabolismului sau. Astfel ca el trecea brusc de la tristetea cea mai sumbra la activismul cel mai frenetic. Suferind de ciclotimie, cu vocea ascutita care contrasta in mod straniu cu statura sa cu 10 centimetri mai mare decat media  conationalilor sai, dar puternic ingrosata de-a lungul timpului, presedintele facea din contradictie apanajul sau personal, fiecare modificare a dispozitiei sale corespunzand, prin brutalitatea sa, unui punct de cotitura tactica indelung meditat. Daca ar fi fost fotbalist sau jucator de rugbi, comentatorii occidentali i-ar fi ridicat in slavi aceasta capacitate incredibila de a-si obstructiona adversarul. Chinezii atribuiau mai degraba aceasta calitate trecutului sau de comandant de gherila mereu gata sa treaca de la defensiva la contraofensiva, asa cum explicau de altfel scrierile sale militare.

Asadar, ramas-bun, oboseala, dezgust, depresie! Bun venit, activitate fizica, forma psihica uluitoare si, mai presus de toate credinta oarba in propriul destin!

Credinta simpla si naiva? Cu siguranta, nu. Mai degraba este vorba de cea a sefilor de stat patrunsi pana in adancul sufletului de rolul lor in istorie. Mao se comporta, intr-adevar, ca noul imparat al Chinei, un imparat rosu, cel mai nou sl mai puternic dintre toti suveranii Imperiului din Mijloc. De aici profunda sa suferinta atunci cand, trecand peste esecul Marelui Salt Inainte de la sfarsitul anilor 1950, cea mai ucigatoare dintre utopiile maoiste, care a provocat 40 de milioane morti, ceilalti demnitari isi pusesera in minte sa-l indeparteze usor de responsabilitatile politice supreme. Printre acesti ingrati, presedintele titular al Republicii, Liu Shaoqi, aparatcic slab si rece pe care Mao nu l-a placut niciodata, dar si Deng Xiaoping, secretarul general al Partidului, un rotofei nonconformist, pe care il aprecia de mult timp.”