O analiza referitoare la evolutia Romaniei in anii celui De-al Doilea Razboi Mondial, cu accent pe luptele purtate pe frontul de Est, pare un demers nu doar desuet, dar si destul de riscant. Ceea ce aparent constituie un avantaj, anume interesul constant al publicului pentru acest subiect, reprezinta, de fapt, un mare neajuns. Excesiv de ideologizata si politizata, participarea Romaniei la razboiul din Est se transforma intr-o adevarata arma pe care nu putini o folosesc fara scrupule.

Atunci cand mi-am exprimat dorinta de a alege o tema de doctorat avand drept subiect campania armatei romane pentru cucerirea Odesei, numeroase voci mi-au atras atentia ca „s-a mai scris”. Dincolo de faptul ca multi specialisti ignora cu desavarsire axioma conform careia judecata finala nu se aplica atunci cand e vorba de istorie, o analiza amanuntita a cercetarii efectuate asupra subiectului in cauza duce la o concluzie surprinzatoare: avand in vedere impactul si importanta asediului Odesei, in realitate s-a scris destul de putin.
Imediat dupa Revolutie, a existat un interes major (absolut firesc) cu privire la razboiul din Est. Dupa ocultarea subiectului timp de aproape o jumatate de secol (ma grabesc sa adaug ca in ultimii ani ai regimului comunist au aparut descrieri ale operatiunilor in monumentala lucrare Istoria militara a poporului roman), istoricii s-au aplecat cu predilectie asupra lui, indeosebi in primul deceniu de dupa revolutie aparitiile fiind constante si consistente, in egala masura. De cele mai multe ori campania Armatei Romane a fost tratata ca un intreg, cu referiri la intreaga perioada (1941-1944); detalii ale operatiunii apar si in lucrarile aparute sub egida Institutului de Studii Politice de Aparare si Istorie Militara. Cucerirea Odesei a constituit subiectul unei singure lucrari de anvergura: Maresalul Antonescu la Odessa, aparuta in 1999. Produsul unui colectiv de autori (Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Vladimir Zodian, Leonida Moise), ea contine doua parti distincte: o analiza critica a operatiunilor si un cumul de documente. Desi reprezinta o lucrare de referinta (care se regaseste in bibliografia pe care am consultat-o), dupa aproape doua decenii, cand abordarea istorica cunoaste noi perspective si avand in vedere noua generatie de cititori, consideram ca alegerea subiectului e departe de a fi redundanta.

Evidenta (si, in egala masura, neplacuta) atunci cand privim cu un ochi critic aparitiile editoriale legate de participarea Romaniei la razboiul din Rasarit este politizarea excesiva a cercetarii istorice referitoare la acest subiect. Am in vedere legatura directa intre evolutia Romaniei pe scena europeana, transformarile conceptuale si de mentalitati si tonul general ce se desprindea din pana istoricilor. Intre 1990 si 2000, totul era pus sub umbra covarsitoare a personalitatii generalului si ulterior maresalului Ion Antonescu. Dupa 50 de ani in care numele sau fusese asociat cu „tradarea” si cu „dezastrul tarii”, figura fostului Conducator al statului a nascut o admiratie nedisimulata. Odata cu noul mileniu, atunci cand majoritatea fortelor politice au decis accelerarea procesului de integrare in spatiul euro-atlantic, pe scena a aparut brusc criminalul de razboi, omul responsabil pentru deportarile si moartea a zeci, sute de mii de oameni in Basarabia si Transnistria. Astazi, societatea romaneasca basculeaza intre ing si yang, intre eroul care a vrut sa reconstituie toate granitele tarii si criminalul de razboi, responsabil pentru Holocaustul din est, in teritoriile aflate sub controlul administratiei romanesti. Istoricii au renuntat, in mare masura, sa-si faca datoria, de teama unor etichete superficiale capabile sa distruga un prestigiu stiintific construit cu multa truda.

De aceea ma grabesc sa subliniez, cu riscul de a dezamagi, ca lucrarea de fata NU are in vedere masacrele savarsite dupa ce trupele romane au ocupat orasul si nici nu-si propune sa afle raspunsul la de altfel inutila intrebare: Antonescu, erou sau criminal? ci se doreste o analiza a asediului Odesei cu accent pe aspectele tactice si strategice, pe modul de conducere si purtare a luptelor, pe consecintele avute si pe impactul resimtit la nivelul opiniei publice din tara si in alte state europene. Demersul meu se sprijina pe convingerea (enuntata de istoricul Richard J. Evans) ca este nepotrivit pentru o lucrare istorica sa se rasfete in luxul judecatilor morale. Consider ca a explica nu este sinonim cu a justifica, iar scopul acestei lucrari este intelegerea, in sensul cognitiv; judecata apartine doar cititorului. - Manuel Stanescu