„Exista o ascunsa analogie intre oglinda si text; amandoua preiau, pe adancimea unei suprafete de hartie ori de sticla, cate un univers si amandoua il trec in universul lor doar cu atata cat le este cu putinta: oglinzile numai vizibilul pur,iar textele vorbirea vaduvita de contextul nemijlocit si viu al clipei, de intonatie, de ritm, de culoarea glasurilor, de mimica, de gesturi, de posturi, de spusul din priviri, de tensiunea specifica a coprezentei. Deosebirea rezida in faptul ca oglinda este pura pasivitate si ca expresivitatea ei deriva tocmai din asta, in timp ce scrisul suplineste cu mijloacele lui tot ce are de pierdut prin insasi esenta sa. Iar oglinzile pierd tot nevazutul si orice legatura intre clipe, in timp ce textul, pierzand, odata cu vizibilul, tot ce nu e pura verbalitate, reconstituie, in felul sau, durate si lumi.“ (Petru CRETIA)