Asa cum a fost formulat, titlul de mai sus poate parea pleonastic, fiindca omul se defineste prin existenta lui ambientala, el nu poate exista in afara cadrului pe care il locuieste si strain de tot ce-i ofera acest cadru. Daca Aristotel definea omul ca animal politic, putem preciza ca omul este un animal ambiental, adica este constient ca traieste intr-un anumit mediu, ca viata si dezvoltarea lui depind de felul cum stie sa foloseasca oportunitatile care i se ofera. De fapt, asertiunea lui Aristotel cuprinde chiar definirea omului ambiental, ea provine din cea dintii, careia ii precizeaza ethnic apropierea de lumea inconjuratoare si interferarea cu ea.

Se cere ca omul ambiental sa fie constient de evolutia intregului spatiu construit, de cerintele fundamentale ale arhitecturii, de modul finalist in care este conceput spatiul urban. Arhitectura, dupa Vitruvius, are trei atribute: functie, forma, structura, si ele au ramas pina azi. Antropologia arhitecturala este parte integranta a arhitecturii comparate, intrind in sintaxa formelor spatial structurante.
Astfel studiat, spatiul construit duce la gasirea si argumentarea solutiilor optime. Studiile comparative releva un sens integrator al arhitecturii, vadit de la constructiile de cult la contextual general. Constructiile de cult reprezinta fondul construit cel mai bine pastrat, pe care se poate studia intreaga evolutie a spatiului construit.
Fragment din cartea "Omul ambiental" de Titu Popescu

"Catharsis-ul, azi
Spre deosebire de Platon, Aristotel sustinuse ca arta trebuie sa fie vie si sa joace in societate un rol binefacator prin acel catharsis pe care-l produce, prin purificarea de pasiuni pe care o indeplineste. Prin aceasta, el favoriza innoirea, indrazneala, care mai tarziu au fost cuprinse in notiunea de avangarda (v. Germain Bazin, lstoria avangardei in pictura), care isi are izvorul in conflictul dintre aceste doua principii care vor influenta intreaga evolutie ulterioara a picturii europene. Inca din sec. IV i.e.n., considerat cel mai stralucit pentru pictura greaca, se poate vorbi despre existenta unor scoli de creatie, de „bisericuten care vor fi semnalate mai apoi in toata evolutia picturii continentale. lzvorul lor se afla in modalitatile de baza ale picturii, de la maniera clasica ce respecta forma, pina la executia mai libera, realizata in tuse de lumini si umbre; in mozaicurile crestine, totul era obtinut prin culoare, a carei intensitate va fi insa pierduta in arta bizantina.
Evolutia proprie a artei a fost confruntata, de-a lungul istoriei, cu supunerea ei de cate mediul ideologic si politic in care se desfasura. Era o lupta intre constringere si ruptura brutala de aceasta, adincindu-se contrastul dintre natura si om, revarsat in arta ca o disputa dintre imuabil si efemer, dintre paradisul fiintei si infernul existentei. Pentru acesta, si-a pastrat importanta mestesugului, indeminarea tehnica ce ajuta geniului, dovedind ca geniul nu sta numai in creier, ci si in mina. "