Recunosc că am fost impresionat încă de la primele lecturi, de cărțile psihiatrului și scriitorului american Irvin D. Yalom. Dincolo de evocarea importanței psihoterapiei în destine reale sau imaginare, dincolo de omagiul adus predecesorilor în forme literare originale, dincolo de contribuțiile la edificarea strategiei psihoterapeutice existențiale, am admirat la Yalom reușita de a reabilita problemele existențiale, distincte de problemele mentale, de a sublinia continuitatea între demersul unor filosofi din urmă cu sute de ani și demersul unei abordări psihoterapeutice contemporane. E vorba de o abordare care, în loc să reducă mari temeri și comportamente problematice ale fiecăruia dintre noi la ecouri ale experiențelor timpurii, la manifestări deghizate ale unor conflicte ce ies din sfera controlului nostru, a reușit să găsească o cale de compromis interesantă teoretic și fertilă din punct de vedere pragmatic intre determinism și liberate. Perspectivele lui Yalom, așa cum însuși psihiatrul american o recunoaște, se așază însă pe o tradiție care își asumă moștenirea filosofică și terapeutică dezvoltată de predecesori. Unul dintre cei mai importanți asemenea predecesori este psihiatrul vienez, Viktor E. Frankl, cel care a întemeiat cea de-a treia școală terapeutică vieneză (pe lângă cea freudiană și adleriană), acea a logoterapiei. Volumul care a popularizat această perspectivă și care a inspirat generații întregi de practicieni dar și cititori obișnuiți deopotrivă este Omul în căutarea sensului vieții, tradus în limba română la Editura Meteor Press.

Mai mult decât un volum care articulează reperele unei școli de terapie, cartea lui Viktor Frankl nu e doar o aplicare și o resemnificare a filosofiei existențialiste pentru abordarea situației individuale a oricărui om, ci este o perspectivă validată și probată de cea mai cruntă experiență a secolului XX de care a avut parte și autorul, aceea a internării în lagărele de exterminare naziste, locul în care ne-am imagina că umanitatea și speranța au fost dizolvate sistematic de suprasaturarea de violență corozivă. Prima parte a volumului evocă amintiri din perioada detenției, însă nu într-o manieră gratuită, menită să dea fiori cititorului cu privire la ororile petrecute în perioada Holocaustului (așa cum sugerează chiar Frankl, cei care nu au fost acolo nu pot înțelege, cei care au fost nu mai au nevoie de explicații), ci pentru a căuta să reconstruiască psihologia deținutului și a posibilităților existențiale rămase într-o situație cumplită de depersonalizare și suferință. Frankl analizează cele trei faze prin care a trecut, la rândul său, ca internat în lagăr: faza de șoc (în care deținutul resimte din plin dorul de casă, foamea frigul și mai ales anularea oricărei iluzii de grațiere), faza de adaptare și mortificare emoțională (în care deținuții se obișnuiesc cu cruzimea, bătăile, dezvoltând o carapace psihologică necesară), faza de eliberare și depersonalizare în care totul pare ireal și nefiresc iar refacerea este lentă și dificilă. În ciuda opresiunii inimaginabile, în ciuda torturii și a catastrofelor îndurate, existențele puse sub semnul provizoratului în lagăr (un provizorat etern, cu atât mai greu de acceptat și dus în spate) se agață totuși de viitor, reușesc să dezvolte chiar și o viață spirituală, a contemplării și chiar a salvării celorlalți aflând un sens în propria suferință. Căci viața în lagăr, în suferința pe care nu o putem evita, așa cum sugerează Frankl, este doar una din căile prin care omul poate găsi o semnificație pentru existența sa (alături de viața activă în care cream și săvârșim sau de viața pasivă în care primim și contemplăm), prin posibilitatea de a-și alege atitudinea demnă sau animalică în fața acestei provocări. Pornind de la această experiență limită, Frankl dezvoltă, în a doua parte a volumului său, reperele abordării sale psihoterapeutice, valorificând poziția conform căreia nu există nimic, nici chiar atunci când ajungem prizonieri în lagăr care să ne răpească libertatea în mod absolut. Dezvoltând premisele logoterapiei (o psihoterapie centrată pe sens și viitor), o perspectivă care diferențiază între nevroze-probleme mentale și suferințe-stări conflictuale, Frankl propune o tranziție spre un optimism tragic și o psihiatrie umanistă deopotrivă: o psihiatrie centrată pe om, o poziție care acceptă inevitabilitatea suferinței și îi neutralizează aparenta capacitate de anulare a sensului existenței. Cum? Prin poziția avansată și probată ca supraviețuitor al lagărului: aceea prin care transformăm suferința în posibilitate de împlinire, vinovăția în șansă de a schimba lumea și moartea în motivație de a fi responsabili și de a acționa în cunoștință de cauză.

Cartea lui Viktor Frankl, la fel ca metoda sa terapeutică își păstrează și astăzi, poate mai mult ca oricând, actualitatea și popularitatea: departe de a se preda hedonismului facil, Frankl asumă o poziție provocatoare, înglobând mărcile indezirabile ale ultimelor decade (suferința, îmbătrânirea, moartea) ca prilejuri de a căuta sensuri existențiale. Tocmai de aici se decantează originalitatea și optimismul poziției sale, în acord cu o biografie impresionantă: aceea a triumfului omului asupra destinului, prin antrenarea cuplului liberate-responsabilitate, în spiritul observației lui Friedrich Nietzsche: cel care are un de ce pentru care să trăiască poate suporta orice.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro