Blaga a vrut de la inceput sa fie un scriitor al totalitatii si in buna parte a reusit. Teatrul intra in aceasta aventura a spiritului, nu cu totul absenta din viziunea spiritului romanesc, dar rareori dusa la capat. Scepticul Cioran avea dreptate sa zica, intr-un articol de tinerete, ca. Blaga este singurul intelectual care depaseste limitele si practicismul lumii ardelenesti. Nu-i chiar singurul, dar este, in mod sigur, spiritul bolnav de nemarginire, cum a marturisit el Cioran nu-si revendica decat suferinta nedesavarsirii... De unde vine si nihilismul lui spectaculos si jeluitor... Blaga a incercat sa scoata teatrul romanesc, inainte de orice, de sub fascinatia comediei lui Caragiale si a cautat alte modele si a inventat alt limbaj. Spiritualizeaza conflictul teatral si introduce in scenariu dialogul intelectual. Face, cum se zice in epoca, teatrul de idei, neezitand sa-si puna eroii sa dezbata teorii filosofice si, in cateva cazuri, ideile psihanalizei. Merge chiar mai departe si prezinta pe scena ciocnirea dintre civilizatiile si religiile occidentului (in speta catolicismul, luteranismul) cu cele ale orientului european (ortodoxia). Cele dintai intampina, in fictiunile lui Blaga, rezistenta traditiilor locale in care se manifesta credintele vechi — forme ale fondului nostru tracic — cum le spune autorul. Blaga este cel dintai scriitor care, sub influenta expresionismului, desigur, face acest lucru si, pana acum, ramane unicul in teatrul romanesc. A creat drama mitica in care valorifica ceea ce spiritul modern reductionist ignora. Ea se bazeaza pe ceea ce ftlosoful numeste „traditionalism metafizic"... intalnin-du-se, la acest punct, cu Eminescu, cel din fragmentele dramatice. Stilul vizionar si tonalitatea oraculara, perspectiva cosmica, profetismul, mai putin misticismul, vin din aceasta directie in misterele dramatizate de poetul expresionist.
EUGEN SIMION


Fragment:

 “Din cer cad lenesi fulgi moi care troienesc pacea de scrum a lumii. Un mic pastel in care planurile tematice si senzoriale (erosul, religiosul, plasticul) se amesteca si se sustin liric:
„Prin sat trec sanii grele de taceri. Cu genele ghicesc poteca sarutarilor de ieri. Fulgi moi si grasi imi troienesc in pace lumea ca de scrum, si fulgi de-arama azvarliti din cer par clopoteii atarnati de gatul pasilor de cai pe drum,"
urmat de o notatie anacreontica in stil imagistic, cu un vers memorabil la inceput:
„in vite rosii strugurii par sanii goi ai toamnei, care se dezbraca rand pe rand de foi. Smulge-i tu din trunchiul lor robust si stoarce-i, stoarce-i bulgarilor de pamant in gura — ca sa-ti vad manutele de darnicie tremurand si degetele umede de must."
Moartea lui Pan, zeu al vegetatiei, are loc in acest spatiu mirific in care se coace pelinul in boabe de struguri, precum veninul in gusa de vipere. Un sfarsit simbolic intr-un crepuscul maiestuos al naturii. O betie de vederi, o fierbere de seve in plante si un murmur indepartat si misterios de izvoare insotesc retragerea lui Pan din lume, gonit de noile simboluri ale credintei: (...)”