Daca Ioan Slavici este „un sucit" — cum scrie G. Calinescu — Duiliu Zamfirescu este un spirit complicat, oximoronic, o suma de contradictii. Cultivat, iubitor al boierilor de neam si al poeziei campiei, el este in acelasi timp elitist, anti-poporanist, ostil fata de noua clasa ce se ridica (desi, el insusi, vine dintr-o familie de arendasi) si dispretuitor fata de stilul de viata al burgheziei. Cu aceste elemente disonante incearca, in felul sau si cu mijloacele sale epice, sa scrie un roman obiectiv introduca ideile (teoriile) in naratiune. El confera personajelor sale o anumita viata interioara (nu prea mare si nici din cale afara de verosimila), amesteca in fictiune documentele realului (ordine de razboi, comunicate oficiale, evenimente inregistrate de presa timpului) si personaje cu o biografie reala si cu un anumit rol in istoria epocii, in fine, limiteaza considerabil lirismul si descriptia naturii (respinge — inaintea lui Camil Petrescu si G. Calinescu — stilul calofil si se apropie, inca timid, dar se apropie, de stilul recomandat de Stendhal — acela al procesului verbal si al codului penal); incearca sa tempereze pasionalitatea romantica (desi dorinta lui este sa infatiseze fiinte pasionale) si, intr-o oarecare masura, reuseste. Nu le-a reusit pe toate, dar a incercat si, fara sa dea un mare roman pe masura modelelor bune pe care le-a ales, romanele sale deschid un drum in proza romaneasca. in fond, „Duila" — adversarul lui Caragiale — este primul nostru romancier modern. EUGEN SIMION


Fragment:

" Pe cand vorbeau, urcara cele trei trepte de piatra si se oprira in sala, in fata camerei in care se faceau lectiile. Henrieta si sarl locuiau la randul de jos, intr-un apartament din capatul salei; Stroescu cu ne-vasta-sa si cu Mimi, la randul de deasupra. in vreme cand ei vorbeau, Mimi se cobora pe scara, cu tean-cul de caiete la subtioara. Cand dete cu ochii de dan-sii, plecati amandoi deasupra jurnalului, ea cu capul lipita de el, se opri in loc si deschise gura sa se mire, dar niciun sunet nu-i iesi din gat. incet, cu ochii spre ei, se intoarse pe scara inapoi, intra la dansa in odaie si arunca textele pe pat.
Dupa aceea, fara sa se gandeasca, lua niste foar-feci ce erau pe masa si se puse sa-si taie unghiile. Cat statu astfel nu si-ar fi putut da seama, daca o femeie nu intra sa-i spuie ca profesorul astepta de mai bine de o jumatate de ora. Ea se ridica iute de pe scaun si se rasti la femeie: — Sa se duca ! Nu-mi trebuie, nu iau lectie !
Sluga da sa se retraga, ingrijata, cand Mimi se intoarse din nou spre ea, mai blajina:
— Zi coanei Henriete sa-i spuie ca nu prea mi-e bine. Apoi iar apuca, mecaniceste, foarficele. Dupa vreo cinci minute, le arunca pe masa si se repezi la geam. Profesorul, iesind, gasise pe Henrieta in acelas loc, la umbra, si se oprise sa mai vorbeasca. Mimi, de sus, nu putea vedea decat capetele lor. isi lipea frumtea de geam si se inalta in varful picioarelor, sperand sa prinda ceva din vorbele ori din miscarile lor. insa nu prinse nimic. Vazu pe profesor plecand si parca respira. Apoi ramase pe loc nemiscata, uitandu-se inainte, la varfurile pomilor, la acoperisul grajdu, lui, la lucruri fara niciun interes, cu o intreaga lipsa de constiinta. Numai cand auzi batand la use, reveni iarasi in sine.
— Intra! zise rastit. Usa se deschise incet, cu sfiala, ca in casa unui bolnav. Era Henrieta.
 — Eu te credeam in pat... Ce ai ? intreba ea binisor. Mimi se intorsese spre oglinda si-si netezea parul cu peria, fara sa. raspunda. Cumnata-sa se asezase pe coltul unui scaun si se uita la ea. Tacerea se prelun-gea si le nelinistea pe amandoua. Henrieta simtea ca fata avea ceva, dar nu intelegea ce si, nedumerita, batea cu degetele pe masa, asteptand. Mimi se intoarse spre dansa, afectand nepasarea de toate zilele:
— Cum ai petrecut ?
— Unde ? o intreba Henrieta.
— Ar fi mai nemerit sa, intreb cum ati petrecut cu Ilustratia? Desigur ca ai avut dreptate. "