Știm deja cu toții că sistemul sanitar românesc se scaldă într-o subfinanțare perpetuă, că spitalele nu au suficienți angajați, că mizeria și lipsa de spațiu, confort se traduc într-o sfidare a demnității și sănătății celor care calcă pragurile multor instituții sanitare. Tot în aceleași spitale însă, la noi, medicii practică o medicină eroică, în care improvizația, flerul, simțurile clinice ascuțite ale profesioniștilor trebuie să dubleze și să compenseze lipsa materialelor, a aparaturii, a medicamentelor și a protocoalelor terapeutice. Cu toate acestea, chiar și într-o situație apropiată de ideal, din punct de vedere al dotărilor și capacităților de intervenție, așa cum veden adesea in sistemele de sănătate ale lumii civilizate, medicina nu a reușit să atingă performanța de a garanta vindecarea și a elimina riscurile terapiilor. Medicina contemporană din țările dezvoltate are posibilitatea de a minimaliza riscurile și a estima probabilități statistice de vindecare, dar fără să poată oferi certitudini – chiar și în secolul medicinii bazate pe dovezi (cea mai riguroasă medicină pe care a cunoscut-o omenirea de la apariția vracilor și până astăzi), sistemul medical e departe de perfecțiune, e departe de a exila eroarea umană și viciile de sistem. Despre vulnerabilitățile pacienților și medicilor deopotrivă, într-un sistem aparent funcțional, despre umanitatea care ne duce la pierzanie și ne salvează în același timp vorbește fermecătorul roman de debut al lui Carol Cassella, anestezistă și scriitoare americană, intr-o poveste plauzibilă, documentată dar totuși accesibilă, cu puternice accente psihologice.

Valorificând o consistentă experiență profesională, Carol Cassella ne face părtași, în Oxigen, la răscrucea existențială la care ajunge protagonista romanului, Marie Heaton, o doctoriță aflată pe culmile succesului profesional. Anestezistă la un spital important din Seattle, asumându-și datoria fără sentimente de grandoare și eroism, Marie își mărturisește satisfacția meseriei sale, de a dezvolta o comuniune fiziologică tainică cu pacienții ei, în sala de operație, păzindu-i prin substanțele dozate precis de violarea bisturiului, de durere și suferință. O personalitate dedicată profesiei, stăpână pe propriile cunoștințe și capacități, Marie acceptă dezechilibrul dintre viața la spital și viața personală în favoarea pacienților, fapt transparent în detalii mici dar convingătoare legate de universul personal: pământul uscat ca iasca din ghivecele de acasă, uleiul neschimbat la mașină după 20 000 de kilometri, zambilele din plosca de pe birou, singurele care mai amintesc de un contact cu lumea exterioară, liniștea din apartament și lipsa unui partener de viață stabil.

Existența aparent bine împământată în rutina profesională a lui Marie va fi însă zguduită de un incident neprevăzut: moartea unei fetițe, imediat după anestezie, în timpul unei operații. Posibilul caz de malpraxis care va revolta o comunitate întreagă și va antrena un mecanism înfiorător al anchetelor, avocaților în scopul cântăririi responsabilității va fi prilejul pentru Marie de a-și reevalua viața, de a se confrunta cu propriul trecut și prezent, de a se reîntâlni cu familia și chiar a descoperi și a-și articula nevoile personale ignorate sub efectul hipnozei carierei. Situația critică prin care trece Marie va dezvălui de asemenea adevăruri dureroase legate de fisurile sistemului în care e țesută, de felul în care oamenii alunecă și cad victime ale neglijențelor și riscurilor pe care presiunea financiară sau comoditatea le exercită chiar și în mijlocul visului american. Dincolo de explorarea psihologică legată de felul în care medicii se confruntă cu pierderea și cu sacrificiile vieții personale, cartea lui Carol Cassella este un roman care dezvăluie complexitatea elementelor care amorsează moartea unui pacient într-un spital, faptul că, dincolo de tipica cultură a blamării antrenată adesea în asemenea cazuri, a aflării țapului ispășitor care ne consolează și ne dă satisfacție punctuală, vindicativ simbolică față de victima dispărută, se află un cumul de elemente întrepătrunse, uneori chiar bunăștiință și lăcomie, mult mai mulți responsabili, umani sau birocratici care pregătesc tragediile.

Nu în ultimul rând, Oxigen este o poveste care pune față în față limitele profesiei în raport cu o logică mai cuprinzătoare a vieții – dacă anestezia, așa cum o vede Marie, e descrisă superb în cele ce urmează: astfel imi vad eu meseria: sa fac lucrurile care dor sa devina nedureroase, sa manipulez si sa pacalesc mintea umana sa abandoneze incrancenarea feroce care detine controlul si reflexul evolutiv de a se apara de dezmembrare si violare, protagonista va afla că, în ceea ce privește experiențele și crizele existențiale, anestezia nu e posibilă și poate nici necesară… uneori e nevoie de o operație pe viu pentru ca terapia să aibă efectul cathartic dorit.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro