• Autor distins cu Booker Prize pentru literatură în 1997
Arundhati Roy este prima scriitoare indiană care a câștigat Booker Prize.
Premiul i-a fost acordat pentru romanul de debut,
Dumnezeul lucrurilor mărunte, care, prin amestecul de exotism, misticism și istorie indiană, prin erotismul intens inserat în peisajul unei societăți fracturate în caste și condiționate de prejudecăți religioase, prin intensitatea poetică a limbajului și inventivitatea explozivă a stilului, s-a bucurat imediat de succes.
Sudul Indiei, 1969. Înarmați cu inocența invincibilă a copiilor, gemenii Rahel și Estha își trăiesc vârsta nevinovată la adăpostul unei familii pestrițe: frumoasa, dar singuratica lor mamă, care îl iubește noaptea pe bărbatul pe care copiii ei îl adoră ziua; bunica lor oarbă, care cânta la vioară; unchiul lor drag, chefliu, marxist radical, afemeiat; o mătușă antipatică, pe care o dezamăgire în dragoste a făcut-o să savureze toate nefericirile celor din jurul ei... Dar, când verișoara lor din Anglia împreună cu mama ei vin în vizită de Crăciun, gemenii află că lucrurile se pot schimba într-o clipă. -
Ioana Bâldea Constantinescu,
Legile dragostei
Dumnezeul lucrurilor mărunte explorează soarta tragică a unei familii care încalcă „legile ce stabileau cine trebuie iubit și cum”. De la prima propoziție, e limpede că am fost prinși în mrejele unei voci noi... o voce de o frumusețe care îți taie respirația. - The Observer
Un debut uluitor. - The Economist
Dumnezeul lucrurilor mărunte pune în scenă strălucit un conflict arhetipal într-un context contemporan. - The Independent
Plin de magie, mister și tristețe... - USA Today
O poveste captivantă, care reușește să combine cele mai profunde și delicate emoții personale cu o narațiune de amploare. - Daily Express
Scrisă cu o mână sigură, Dumnezeul lucrurilor mărunte este o carte ambițioasă, plină de pagini de o frumusețe senină. - The Australian
Traducere din limba engleză de Luana Stoica, Adelina Patrichi.
Fragment din cartea „Dumnezeul lucrurilor mărunte” de Arundhati Roy:
„Peste ani, când Rahel reveni la râu, acesta o întâmpină cu zâmbetul unui craniu înspăimântător, cu găuri acolo unde fuseseră ochii și cu o mână țeapănă ridicată de pe un pat de spital.
Se întâmplaseră ambele lucruri.
El se îngustase.
Ea crescuse.
În aval, fusese construit un baraj de apă sărată, în schimbul voturilor puternicului lobby al cultivatorilor de orez. Barajul regla aportul de apă sărată din apele îndiguite ce se deschideau în Marea Arabiei. Astfel, aveau acum două recolte pe an, în loc de una. Mai mult orez, cu prețul unui râu.
Deși era iunie și ploua, râul era doar un canal umflat. O panglică subțire de apă tulbure care lipăia obosită pe malurile pline de mâl de pe ambele părți, împânzită de o buruiană suculentă ale cărei rădăcini brune, atoase, se unduiau pe sub apă ca niște tentacule subțiri. Gâze cu aripi de bronz mișunau pe suprafața ei. Cu picioarele răsucite în afară, atente.
Avusese cândva puterea de-a inspira teamă. De-a schimba vieți. Acum însă colții îi erau smulși, energia - vlăguită. Nu era decât o panglică mâloasă verde, leneșă, care transporta spre mare deșeuri fetide. Pungi de plastic în culori țipătoare pluteau de colo-colo pe suprafața lui vâscoasă, plină de buruieni, ca niște flori tropicale zburătoare.
Treptele din piatră care pe vremuri îi conduceau pe înotători direct la apă, iar pe Poporul Pescar la pește, erau în întregime dezgolite și duceau acum de nicăieri nicăieri, ca un monument absurd în consolă ce nu comemora nimic. În crăpături creșteau ferigi.
De cealaltă parte a râului, malurile noroioase abrupte se transformau brusc în pereții scunzi, de noroi, ai cocioabelor. Oamenii se scăldau. Torsuri austere săpunindu-se, aranjate precum busturile negre pe o pajiște îngustă, unduitoare, ca o panglică.
În zilele călduroase, mirosul de fecale se ridica din apele râului și plutea ca o pălărie deasupra Ayemenemului.
Mai departe, spre interior, și tot de cealaltă parte, un lanț hotelier de cinci stele cumpărase Inima întunericului.
Nu te mai puteai apropia de Casa Istoriei (unde șoptiseră cândva strămoși cu respirație de hărți, cu unghiile picioarelor tari) dinspre râu. Întorsese spatele Ayemenemului. Oaspeții hotelului erau transportați pe apele îndiguite, direct din Cochin. Soseau cu șalupa, deschizând pe ape un „V” de spumă, lăsând în urmă o peliculă uleioasă cu irizări de curcubeu.
Priveliștea hotelului era splendidă, dar și aici apa era vâscoasă și contaminată. Fuseseră puse pancarte cu Scăldatul interzis, elegant caligrafiate. Construiseră un zid înalt care să ecraneze mahalaua și să o împiedice să violeze proprietatea lui Kari Saipu. În privința mirosului nu puteau face mare lucru.
Aveau însă un bazin pentru înotători. Și pomfret tandoori proaspăt și clătite în meniu.
Copacii erau încă verzi, cerul mai era albastru, ceea ce avea o oarecare importanță. Așa că mergeau înainte și își înecau paradisul în duhori - „Ținutul lui Dumnezeu însuși”, după cum îl numeau ei în broșurile lor, deoarece știau, Oamenii aceia abili ai Hotelului, că duhoarea, ca și sărăcia altora, nu era decât o simplă chestiune de obișnuință. O chestiune de disciplină. De Rigoare și Aer Condiționat. Nimic mai mult.”