Pachet 5 cărți
Pachet 5 cărți
Pachetul conține 5 cărți scrise de Liviu Rebreanu:
• Adam și Eva (288 pagini)
• Ion (448 pagini)
• Nuvele, schițe și povestiri (248 pagini)
• Pădurea spânzuraților (264 pagini)
• Răscoala (440 pagini)
• Adam și Eva (288 pagini)
• Ion (448 pagini)
• Nuvele, schițe și povestiri (248 pagini)
• Pădurea spânzuraților (264 pagini)
• Răscoala (440 pagini)
Adam și Eva
Romanul de dragoste Adam și Eva, scris de Liviu Rebreanu în anul 1925, are ca temă principală credința în reîncarnare. Toma Novac trece prin șapte vieți (păstor în India, guvernator în Egipt, scrib în Babilon, cavaler roman în Roma, călugăr în Germania medievală, medic în Franța Revoluției Franceze, profesor universitar la București), în care se îndrăgostește de șapte femei diferite: Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria, Yvonne și Ileana.
Romanul de dragoste Adam și Eva, scris de Liviu Rebreanu în anul 1925, are ca temă principală credința în reîncarnare. Toma Novac trece prin șapte vieți (păstor în India, guvernator în Egipt, scrib în Babilon, cavaler roman în Roma, călugăr în Germania medievală, medic în Franța Revoluției Franceze, profesor universitar la București), în care se îndrăgostește de șapte femei diferite: Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria, Yvonne și Ileana.
Ion
Vremea se dezmorțea. Iarna, istovită ca o babă răutăcioasă, se zgârcea mereu, simțind apropierea primăverii din ce în ce mai dezmierdătoare. Haina de zăpadă se zdrentuia, dezvelind trupul negru al câmpurilor... Ion de-abia așteptase zilele acestea. Acum, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vază, să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui îmbătătoare... Ieși singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într-o luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbiștea cea mai mare și mai bună, pe spinarea dealului... Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul, ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa, arătându-și corpul gol, ispititor... Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic și nici nu mai era nimic în lume în afară de fericirea lui. Pământul se închina în fața lui, tot pământul... Și tot era al lui, numai al lui acum... Se opri în mijlocul delniței. Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreunându-le, atrăgându-l ca brațele unei iubite pătimașe. Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să crâmpotească în sărutări; întinse mâinile spre brazdele drepte, zgârunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sângele. Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămăseseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frecându-și palmele.
Nuvele, schițe și povestiri
Pe cărarea din porumbiște, Saveta aleargă ca o smintită spre iaz. Țărâna scârțâie dureros sub lăpăitul picioarelor ei desculțe. În buruieni, licuricii sclipesc ca niște punctulițe verzi, ca niște ochi vrăjmași, înfuriați... Și râul mugește înfricoșător în bezna nopții. Un vânt rece, umed, învăltorește luciul oțelos. Zbârciturile argintite se leagănă, se încurcă și se sparg. O mogâldeață ciudată se zvârcolește în apă câteva clipe, făcând-o să bolbocească. Valurile nemiloase o înhață repede și o aruncă pe iaz la vale, în mijlocul vârtejului spumos și alb ca laptele strecurat. Vârtejurile o leagănă, o apasă la fund, apoi iar o scot, o zvârl la mal și o acoperă cu nisip mărunt ca pânza zăbrănicului. Luna zâmbește ca un om nepăsător și se ascunde la spatele unui nour negru ca jalea... (Liviu Rebreanu - Ofilire)
Pe cărarea din porumbiște, Saveta aleargă ca o smintită spre iaz. Țărâna scârțâie dureros sub lăpăitul picioarelor ei desculțe. În buruieni, licuricii sclipesc ca niște punctulițe verzi, ca niște ochi vrăjmași, înfuriați... Și râul mugește înfricoșător în bezna nopții. Un vânt rece, umed, învăltorește luciul oțelos. Zbârciturile argintite se leagănă, se încurcă și se sparg. O mogâldeață ciudată se zvârcolește în apă câteva clipe, făcând-o să bolbocească. Valurile nemiloase o înhață repede și o aruncă pe iaz la vale, în mijlocul vârtejului spumos și alb ca laptele strecurat. Vârtejurile o leagănă, o apasă la fund, apoi iar o scot, o zvârl la mal și o acoperă cu nisip mărunt ca pânza zăbrănicului. Luna zâmbește ca un om nepăsător și se ascunde la spatele unui nour negru ca jalea... (Liviu Rebreanu - Ofilire)
Pădurea spânzuraților
Când deschise iar ochii, se pomeni lângă stâlp. Mâna dreaptă atinse întâmplător lemnul rece și umed ca pielea de șarpe. Se scârbi și începu să-și șteargă umezeala pe dunga pantalonului. În timpul acesta însă își plimba liniștit privirea peste mulțimea de fețe ciudate și necunoscute, parcă nici n-ar fi fost omenești, care se ascundeau sub căști lătărețe, în lumina făcliilor fumuroase. Mirosul de rășină arsă îi gâdila nările și fumul îl supăra fiindcă-i întuneca vederea. Plecă puțin capul și, aproape de picioare, văzu pământul deschis ca o rană urâtă, gălbuie. Groapa nu părea adâncă și lutul era azvârlit numai în dreapta, alcătuind o movilă, pe care stătea pretorul, înălțându-se deasupra tuturor, ca cum el ar fi trebuit în stânga, la marginea gropii, un coșciug de brad, gol, descoperit... Capacul, cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria, cu slove strâmbe: Apostol Bologa... Numele i se părea străin și se întreba aproape supărat: „Oare cine să fie Apostol Bologa?”
Răscoala
Toată noaptea spre sâmbătă cerul Amarei fu însângerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelul Iuga. Mulțimea de țărani, furioasă și gălăgioasă, nu se dădea deloc dusă, parcă și-ar fi pierdut somnul. Chiotele unei bucurii năprasnice înăbușeau trosniturile focului. În lumina roșie, oamenii viermuiau ca niște umbre fără odihnă, cu glasuri aspre, hârbăuite, care se topeau într-un zgomot straniu, izbucnit parcă din rărunchii pământului... Târziu, după miezul nopții, acoperișul cu căpriorii arși se prăbuși peste tavanul etajului. Un nour uriaș de scântei răbufni brusc și se împrăștie în văzduhul roșu, urmat de un cârd de flăcări proaspete, desprinse din mormanul de jăratic. Din sute de piepturi porni, ca la o comandă supremă, un urlet prelung de mulțumire. Apoi, ca și când numai acest semn de izbândă deplină l-ar mai fi așteptat, țăranii se risipiră încetul cu încetul. Doar câțiva se încăpățânară a rămâne, de teamă să nu se mai întâmple ceva și ei să lipsească. Astfel, înspre ziuă, curtea se mai liniști de oameni și focul însuși ardea mai potolit și sătul, cu pâlpâiri somnoroase.
Descrierea produsului
Pachetul conține 5 cărți scrise de Liviu Rebreanu:
• Adam și Eva (288 pagini)
• Ion (448 pagini)
• Nuvele, schițe și povestiri (248 pagini)
• Pădurea spânzuraților (264 pagini)
• Răscoala (440 pagini)
• Adam și Eva (288 pagini)
• Ion (448 pagini)
• Nuvele, schițe și povestiri (248 pagini)
• Pădurea spânzuraților (264 pagini)
• Răscoala (440 pagini)
Adam și Eva
Romanul de dragoste Adam și Eva, scris de Liviu Rebreanu în anul 1925, are ca temă principală credința în reîncarnare. Toma Novac trece prin șapte vieți (păstor în India, guvernator în Egipt, scrib în Babilon, cavaler roman în Roma, călugăr în Germania medievală, medic în Franța Revoluției Franceze, profesor universitar la București), în care se îndrăgostește de șapte femei diferite: Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria, Yvonne și Ileana.
Romanul de dragoste Adam și Eva, scris de Liviu Rebreanu în anul 1925, are ca temă principală credința în reîncarnare. Toma Novac trece prin șapte vieți (păstor în India, guvernator în Egipt, scrib în Babilon, cavaler roman în Roma, călugăr în Germania medievală, medic în Franța Revoluției Franceze, profesor universitar la București), în care se îndrăgostește de șapte femei diferite: Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria, Yvonne și Ileana.
Ion
Vremea se dezmorțea. Iarna, istovită ca o babă răutăcioasă, se zgârcea mereu, simțind apropierea primăverii din ce în ce mai dezmierdătoare. Haina de zăpadă se zdrentuia, dezvelind trupul negru al câmpurilor... Ion de-abia așteptase zilele acestea. Acum, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vază, să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui îmbătătoare... Ieși singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într-o luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbiștea cea mai mare și mai bună, pe spinarea dealului... Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul, ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa, arătându-și corpul gol, ispititor... Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic și nici nu mai era nimic în lume în afară de fericirea lui. Pământul se închina în fața lui, tot pământul... Și tot era al lui, numai al lui acum... Se opri în mijlocul delniței. Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreunându-le, atrăgându-l ca brațele unei iubite pătimașe. Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să crâmpotească în sărutări; întinse mâinile spre brazdele drepte, zgârunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sângele. Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămăseseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frecându-și palmele.
Nuvele, schițe și povestiri
Pe cărarea din porumbiște, Saveta aleargă ca o smintită spre iaz. Țărâna scârțâie dureros sub lăpăitul picioarelor ei desculțe. În buruieni, licuricii sclipesc ca niște punctulițe verzi, ca niște ochi vrăjmași, înfuriați... Și râul mugește înfricoșător în bezna nopții. Un vânt rece, umed, învăltorește luciul oțelos. Zbârciturile argintite se leagănă, se încurcă și se sparg. O mogâldeață ciudată se zvârcolește în apă câteva clipe, făcând-o să bolbocească. Valurile nemiloase o înhață repede și o aruncă pe iaz la vale, în mijlocul vârtejului spumos și alb ca laptele strecurat. Vârtejurile o leagănă, o apasă la fund, apoi iar o scot, o zvârl la mal și o acoperă cu nisip mărunt ca pânza zăbrănicului. Luna zâmbește ca un om nepăsător și se ascunde la spatele unui nour negru ca jalea... (Liviu Rebreanu - Ofilire)
Pe cărarea din porumbiște, Saveta aleargă ca o smintită spre iaz. Țărâna scârțâie dureros sub lăpăitul picioarelor ei desculțe. În buruieni, licuricii sclipesc ca niște punctulițe verzi, ca niște ochi vrăjmași, înfuriați... Și râul mugește înfricoșător în bezna nopții. Un vânt rece, umed, învăltorește luciul oțelos. Zbârciturile argintite se leagănă, se încurcă și se sparg. O mogâldeață ciudată se zvârcolește în apă câteva clipe, făcând-o să bolbocească. Valurile nemiloase o înhață repede și o aruncă pe iaz la vale, în mijlocul vârtejului spumos și alb ca laptele strecurat. Vârtejurile o leagănă, o apasă la fund, apoi iar o scot, o zvârl la mal și o acoperă cu nisip mărunt ca pânza zăbrănicului. Luna zâmbește ca un om nepăsător și se ascunde la spatele unui nour negru ca jalea... (Liviu Rebreanu - Ofilire)
Pădurea spânzuraților
Când deschise iar ochii, se pomeni lângă stâlp. Mâna dreaptă atinse întâmplător lemnul rece și umed ca pielea de șarpe. Se scârbi și începu să-și șteargă umezeala pe dunga pantalonului. În timpul acesta însă își plimba liniștit privirea peste mulțimea de fețe ciudate și necunoscute, parcă nici n-ar fi fost omenești, care se ascundeau sub căști lătărețe, în lumina făcliilor fumuroase. Mirosul de rășină arsă îi gâdila nările și fumul îl supăra fiindcă-i întuneca vederea. Plecă puțin capul și, aproape de picioare, văzu pământul deschis ca o rană urâtă, gălbuie. Groapa nu părea adâncă și lutul era azvârlit numai în dreapta, alcătuind o movilă, pe care stătea pretorul, înălțându-se deasupra tuturor, ca cum el ar fi trebuit în stânga, la marginea gropii, un coșciug de brad, gol, descoperit... Capacul, cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria, cu slove strâmbe: Apostol Bologa... Numele i se părea străin și se întreba aproape supărat: „Oare cine să fie Apostol Bologa?”
Răscoala
Toată noaptea spre sâmbătă cerul Amarei fu însângerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelul Iuga. Mulțimea de țărani, furioasă și gălăgioasă, nu se dădea deloc dusă, parcă și-ar fi pierdut somnul. Chiotele unei bucurii năprasnice înăbușeau trosniturile focului. În lumina roșie, oamenii viermuiau ca niște umbre fără odihnă, cu glasuri aspre, hârbăuite, care se topeau într-un zgomot straniu, izbucnit parcă din rărunchii pământului... Târziu, după miezul nopții, acoperișul cu căpriorii arși se prăbuși peste tavanul etajului. Un nour uriaș de scântei răbufni brusc și se împrăștie în văzduhul roșu, urmat de un cârd de flăcări proaspete, desprinse din mormanul de jăratic. Din sute de piepturi porni, ca la o comandă supremă, un urlet prelung de mulțumire. Apoi, ca și când numai acest semn de izbândă deplină l-ar mai fi așteptat, țăranii se risipiră încetul cu încetul. Doar câțiva se încăpățânară a rămâne, de teamă să nu se mai întâmple ceva și ei să lipsească. Astfel, înspre ziuă, curtea se mai liniști de oameni și focul însuși ardea mai potolit și sătul, cu pâlpâiri somnoroase.
Detaliile produsului
