America de Sud, magicul pădurii tropicale, o poveste de dragoste exotică şi ceva misticism toate îmbrăcate în expresivitate naturalistă, într-un roman de sfârşit de secol XIX. Aceasta este combinaţia interesantă şi oarecum neobişnuită pe care o regăsim în una din cele mai celebre scrieri ale lui William Hudson, atent observator al florei şi faunei din Argentina de acum mai bine de 150 de ani. “Palatele verzi” roman publicat în 1904 este o lucrare din care Europa, burghezia, viaţa urbană, lupta de clasă lipsesc cu desăvârşire, lucru care nu poate decât să stârnească curiozităţi. Ce altceva se întâmpla în lume, ce altceva era intersant în acea perioadă, dincolo de impactul revoluţiei industriale, a emancipării naţionale, a modernizării societăţii? În pădurile tropicale ale Guyanei, un tânăr nobil spaniol redescoperă ritmurile neschimbate şi cuceritoare ale naturii.

Mr Abel, un intelectual rafinat şi bogat se vede transformat în fugar de propria nesăbuinţă, de a se fi alăturat unor lupte politice zadarnice, în urma cărora el şi tabăra sa sunt învinşi şi alungaţi din Venezuela. Decis să se îndepărteze de pericol şi rămas fără avere, Abel porneşte într-o călătorie de-a lungul râului Orinocco, notându-şi impresiile într-un jurnal pe care speră să îl publice la un moment dat. Dar Abel îşi vede visul năruit când este doborât de boală şi când preţioasele însemnări sunt distruse. Vindecat de populaţa indigenă, tânărul spaniol devine un căutător de aur şi ajunge adânc, în junglele ecuatoriale, doar pentru a se stabili într-un trib de indieni, fără să dea de urma metalului dorit. Peisajele pe care le întâlneşte îl cuceresc defintiv, îl conving să renunţe la orice idee de întoarcere la civilizaţie iar prezenţa feminină din pădurea pe care indienii o consideră blestemată vor aprinde interesul şi dragostea lui Abel. Căci Rima, fata neobişnuit de frumoasă care pare desprinsă din perfecţiunea naturală înconjurătoare, protectoare a animalelor şi a junglei (spre necazul indienilor ale căror eforturi de vânătoare sunt sabotate) are o poveste misterioasă despre originile ei pe care Abel vrea să o lămurească. Alături de bătrânul Nuflo, pustnicul cu trecut întunecat care a cunoscut-o pe mama Rimei şi care a adoptat-o pe ocrotitoarea pădurii, Abel porneşte într-o călătorie de limpezire a trecutului, spre locurile natale ale Rimei, la finalul căreia speră ca iubita lui să-şi afle pacea, pentru a-şi putea desăvârşi povestea de dragoste cu el. Dar Rima dispare, Abel se trezeşte singur, în mijlocul sălbăticiei şi încearcă să dezlege misterul acestei dispariţii, de care indienii nu sunt străini, înfruntând în acelaşi timp o mulţime de pericole înconjurătoare.

Om de ştiinţă (ornitolog şi botanist) şi scriitor, Hudson pune în scenă în cheie ambiguă conflictul dintre civilizaţie şi natură. Există, pe de o parte perspectiva romanţioasă a naturii drept cadru existenţial superior civilizaţiei. Pentru Abel, natura este, la început, leagănul paşnic şi generos, în care miracolul simplităţii şi al frumuseţii te fac să uiţi de tot. Prin comparaţie cu magia extatică pe care o provoacă spectacolul vieţii naturale, lumea civilizată cu politică, petreceri găunoase, violenţa şi nedreptăţi pare de-a dreptul primitivă, înapoiată. În plus, întâlnirea cu Rima, prototipul omului natural descris de Rousseau, necorupt de societate şi fericit pare să sugereze că Abel a găsit lumea perfectă. Dar Abel va afla, atunci când va rămâne fără mâncare şi fără adăpost, că mai există un chip indiferent, chiar ameninţător al naturii, în raport cu care confortul civilizaţiei devine tentant şi nevoile sociale îşi fac simţită prezenţa. În acele momente romanul dezvăluie mai degrabă perspectiva omului de ştiinţă a lui Hudson asupra naturii, văzută drept un mediu cu care omul trebuie să se lupte pentru a supravieţui. Sentimentul de basm al armoniei cu natura e trăit doar acolo unde violenţa nu mai este un mijloc necesar de supravieţuire, probabil doar în paradisul biblic.

PALATELE VERZI – W.H. Hudson – Editura Nemira, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro