„smulg trei scanduri, scot papusa de ceara. nu mai stiu

cum se doarme. dupa doua zile nu mai recunosc vocile la

telefon si mi-e groaza cand bate la usa. asa ca incep sa

urlu si urlu cat ma tine capul. ca nu ma cauta nimeni ca

toti sunt morti. ca totul e o minciuna. afara se minte. se

rade ingrozitor. ma inchid in casa si dupa trei zile nu-mi

mai recunosc mainile si mainile incep sa ma loveasca

peste fata ca niste carlige. scormonesc in locurile oarbe

in care ar trebui sa am ochi si urlu ca nu vad nimic si nu

vreau sa vad pentru ca nu mai e nimic de vazut si urlu si

nu-mi aud urletele. dupa patru-cinci zile strang toata

hartia din casa. de mult nu mai am covor si fac un

musuroi de hartie. ii dau foc si patru-cinci zile

alerg prin casa in flacari” (p. 29).

Poezia Anei Dragu este poezia unei revolte mute si, in acelasi timp, (auto)ironice. Mereu aceleasi cateva personaje (eu, tu, teodor, papusa de ceara, tata) se rotesc intr-un spatiu inchis ermetic, in care gesturile suplinesc tacerea si exacerbarea simturilor tine locul expresiei sentimentelor. Pentru ca dramele nu sunt exhibate, ci sunt minutios pastrate in oase, aranjate in cutii mascate, camuflate in sertare inchise cu cheia. Nu ajung la noi decat acele batai „in ferestre, pe dinauntru”, mai exact imaginea deformata a trairilor, al caror sens este, evident, imposibil de patruns. Totusi, aceasta imagine stilizata nu stirbeste cu nimic frumusetea tragica a gesturilor disperate din spatele vitrinei.

Altfel spus, o poezie-vitrina in care manechinele din interior nu sunt obiecte neinsufletite, ci fiinte captive indaratul unui geam, repetand la nesfarsit povestea coliviei cu gratiile de aur.