Paraidis. Literatura de cutit

« Postmodern si frust, fara inhibitii si mereu ba coborand, ba urcand pe funia de matase vopsita cu sange, a cuvantului nud, ca in proza lui Moravia, manevrand, uneori sadic, voluptatea dialogului plin, suculent, cu argouri la zi, Liviu Andrei stie sa creeze, din absurd si real, o lume hedonista. Este insa un joc literar pe cat de riscant, pe atat de provocator. Riscant, pentru ca un cititor cuminte, invatat la scoala pudibonderiilor de pension, s-ar putea sa se sperie frumos de curajul, peste limite, al unui prozator insolit si insolent. Provocator, pentru ca, intradevar, fiziologia sexului, explozia scatologica, surpriza ludica, bulversarea manierismului si a manierelor, stiinta fixarii narative pe scene care se retin, amorul pur, senzual, nefardat, grosolan, bulevardier si pe de-a-ntregul trupesc, aruncarea la cos a resentimentului, reticentei si apetenta mizericordiei de cocoterie caragieleasca, toate acestea si multe alte inovatii picante iti fura lectura. Prozatorul are placerea, ca si cand ar mesteca un zambet in coltul gurii pe o bucatica de chewing-gum, imbibata de salive romantice (paradisul devine paraidis, de la parai, „bani” in limbajul gascarilor de cartier sau de orase postdecembriste; colosul din Rhodos, nimic altceva decat „coios”, adica viril, etc.), sa strecoare balcanic, nastratinesc, cate un enunt apodictic, bun de pus in buzunarul memoriei si de folosit la vreo ocazie de boema. De pilda: „Cand ai patru pisici in casa se cheama ca locuiesti intr-un felinar.” Proza lui Liviu Andrei ma trimite cu gandul la Ulysse al lui Joyce. Ceea ce nu e putin pentru un prozator tanar, in care chiar cred. » (Aurelian Zisu)