De  parca mi-ar baga cineva cutitul in gat, asa ma simt, amice, cand ma  intrebi: „De ce montezi «Medeea?»“ A raspunde la aceasta intrebare  (atunci cand „Medeea“ mea n-a trecut de doua ori barierele ministeriale –  si, sper, nu din rea vointa cinovnicilor de la minister, ci din lipsa  sensibilitatii pentru un alt fel de teatru) inseamna a raspunde la  intrebarea fundamentala a creatiei - de ce montez, de ce m-am bagat in  arta, in arta teatrului. Cum sefii culturii noastre nu pot intelege ca  un artist arde de viu, „chinuit ca Nesus, ori ca Hercule, inveninat de  haina-i“, trebuie sa mai raspund inca la o intrebare „De ce pana mea  ramane in cerneala...?“ Si daca stramosii nu mi-ar fi inradacinat in  gene catrenul optimismului sau daca as da bir cu fugitii, as horcai,  asemeni „harmasariului“ cantemirian „mai mult de groaza mortii speriat  decat de muscatura lupului.“ Si, ca sa vezi, nu ma sperie truda la care  m-am injugat. Dimpotriva. Ma incarca cu noi si folositoare energii, ma  curata de venin, dar mai ales de „zavistie“, si iata-ma raspunzand,  aproape sugubat, ca bunicul: „Ce montez si cum montez, privite din  perspectiva raspunsului, mai ales la intrebarea fundamentala a  existentei, arareori hotarasc. Caci Brecht isi angaja arta mai intai in  slujba realitatii imediate, iar la celalalt pol, dar ramanand tot in  domeniul artei, Ovidiu zice in una din «Tristele» sale din Tomis:  «intrezarii un liman – scrisul», un liman asupra caruia August n-are  putere, un liman al Omului creator.“