Pasarea fericirii
Pasarea fericirii
Este cu totul reconfortant sa scrii despre o antologie de autor – poezie, proza – de azi si, inca mai mult, subintitulata „literatura pentru copii”, in legatura cu o parabola a lui E. Lovinescu de acum o suta si mai bine de ani; pe scurt, Dumitru Vacariu de azi umbla dupa pasarea albastra, de ieri, a lui E. Lovinescu. Iata.
Intr-un text publicat in „Falanga Literara”, in 1910, „seninul” critic scria despre destinul pe care ursitoarea „batrana si garbovita de vreme” i-l prezice lui Catalin: „Lumea intreaga va sta la picioarele tale; firea isi va disterne pentru tine toate farmecele ei. Dar tocmai din usurinta cu care iti vor fi la indemana, sa izvorasca nemultumirea; sa doresti deci ceea ce e departe si nu se poate avea cu usurinta; sa n-ai odihna pana nu-i prinde si imblanzi pasarea rara, pe care nimeni n-a prins-o pana acum: pasarea albastra”. Iata acum si referinta parabolei: „Ceva din sufletul lui Catalin avem cu totii... O zana rautacioasa ne-a sadit in suflet o nazuinta catre lucruri care nu sunt, facandu-ne sa trecem cu nepasare pe langa ceea ce ar trebui sa faca fericirea si frumusetea acestei lumi. Nu ascultam la glasul privighetorii pentru ca ne gandim la pasarea albastra”. Critica lui E. Lovinescu este o continua cautare a pasarii albastre a literaturii. Nu altfel trebuie interpretata, de pilda, aceasta marturisire pe care criticul o face Elenei Farago, intr-o scrisoare din 13 septembrie 1910: „si ma gandesc ce lesne as putea face literatura de imaginatie, nuvele sau chiar romane! Situatia ma obliga sa descopar cadavre uitate de ani, si pentru a afla o data de nici o importanta sa-mi pierd ziua intreaga. Trista soarta. Daca as fi un simplu buchinist ar mai merge, dar simt in mine seva unei imaginatii destul de robuste care cere drept la viata, si n-o pot satisface”.
Scriitorul Dumitru Vacariu cauta pasarea albastra a literaturii, activand ca muzeograf si insotindu‑si biografia cu infiintarea muzeelor literare iesene si rostuind Muzeul Literaturii Romane din Iasi cu o munca impresionanta, alaturi de alti colegi. Din aceasta perioada remarcam: Dincolo de poveste (1979), Barzaunul si restul lumii (1984), Vornicul Tarii de Sus (1984; 2010), Poteci fara intoarcere (1987), Comoara (1988), Aventura dincolo de timp (1990), In cautarea Scufitei Rosii (2005). Aceasta este asa-zisa „literatura pentru copii si tineret”, exceland in ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, dar Dumitru Vacariu se distinge, printre prozatorii contemporani, printr-o serie de romane si povestiri – Ochii viperei (1995), Praznicul orbilor (2000), Casa cu iedera (2000), Porumbeii albastri (2003), Fiul Meu, Parabola apocalipsei rosii (2006), Marturii din viata de apoi (2010) –, unde scrie una dintre cele mai tulburatoare autobiografii literare din cate se pot citi in stricta noastra actualitate; ultima carte din seria amintita, Marturii din viata de apoi, se adreseaza, deopotriva, celor mari si celor mici, pentru ca, iata, marturiile din viata de apoi sunt de dincolo de bine si de dincoace de rau; din Rai si din Iad adica, pe unde, dupa „fericirea de a muri”, personajul‑narator haladuieste calauzit de Parintele Arsenie Papacioc, tovarasul din temnitele pamantene.
O intreaga literatura, de la Goethe, cel din Poezie si adevar, la N. Iorga din Orizonturile mele. O viata de om asa cum a fost, de la Ion Creanga din Amintiri... la Lucian Blaga din Hronicul si cantecul varstelor, Marin Preda din Viata ca o prada si Octavian Paler din Viata ca o corida, sta sub semnul figurii retorice pe care Pierre Fontanier a numit-o hipotipoza; iata ce spune parintele retoricii moderne pentru texte poetice sau in proza scrise de autori precum Dumitru Vacariu: „Hipotipoza zugraveste lucrurile intr-un mod atat de viu si de energic, incat ni le expune, intr-un fel, privirii si face dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scena animata”. In perspectiva valorii estetice, literatura „pentru copii” a lui Dumitru Vacariu este peste aceea a lui Emil Girleanu si Elena Farago, George Topirceanu si Otilia Cazimir.
Proza din aceasta antologie reface puntea cu „literatura pentru copii si tineret”, exceland in ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, din volume precum Dincolo de poveste, Barzaunul si restul lumii, Vornicul Tarii de Sus, Poteci fara intoarcere, Comoara, Aventura dincolo de timp, In cautarea Scufitei Rosii. Ceea ce face acum Dumitru Vacariu e sa dea rost unui dor de poveste care traduce, altfel, o celebra sintagma a lui Mircea Eliade din anii ’70: despre nevoia de poveste scria atunci ilustrul istoric al religiilor. Boldur, „fiul unui crai vestit dintr-o tara indepartata”, Doina, stefana, Cristina, Maria din „legenda celei mai frumoase icoane”, Virgil Nasturel, Paun si Lebada, cucul, ciocanitoarea, privighetoarea, randunica, ciocarlia si vrabia, Printul Cerb, fiul lui Verde Imparat, Ancuta, Mioara si Mihai, papusile si soriceii, Onuta si sabia sa, Calin care descopera „potecile dorului”, Mos Isprava, Mitel sunt din basm si legenda. Dar, intr-o cruda autobiografie, in Fiul Meu. Parabola apocalipsei rosii si Marturii din viata de apoi, Dumitru Vacariu scrie despre copilul ratacit in veacul apocalipsei rosii; acesta traieste luand distanta fata de prezentul precar si supravietuieste intr-un Rai imaginat din suma tuturor amintirilor; el vine din si se petrece in basmele si legendele lui Boldur, Ancuta, Printul Cerb
Intr-un text publicat in „Falanga Literara”, in 1910, „seninul” critic scria despre destinul pe care ursitoarea „batrana si garbovita de vreme” i-l prezice lui Catalin: „Lumea intreaga va sta la picioarele tale; firea isi va disterne pentru tine toate farmecele ei. Dar tocmai din usurinta cu care iti vor fi la indemana, sa izvorasca nemultumirea; sa doresti deci ceea ce e departe si nu se poate avea cu usurinta; sa n-ai odihna pana nu-i prinde si imblanzi pasarea rara, pe care nimeni n-a prins-o pana acum: pasarea albastra”. Iata acum si referinta parabolei: „Ceva din sufletul lui Catalin avem cu totii... O zana rautacioasa ne-a sadit in suflet o nazuinta catre lucruri care nu sunt, facandu-ne sa trecem cu nepasare pe langa ceea ce ar trebui sa faca fericirea si frumusetea acestei lumi. Nu ascultam la glasul privighetorii pentru ca ne gandim la pasarea albastra”. Critica lui E. Lovinescu este o continua cautare a pasarii albastre a literaturii. Nu altfel trebuie interpretata, de pilda, aceasta marturisire pe care criticul o face Elenei Farago, intr-o scrisoare din 13 septembrie 1910: „si ma gandesc ce lesne as putea face literatura de imaginatie, nuvele sau chiar romane! Situatia ma obliga sa descopar cadavre uitate de ani, si pentru a afla o data de nici o importanta sa-mi pierd ziua intreaga. Trista soarta. Daca as fi un simplu buchinist ar mai merge, dar simt in mine seva unei imaginatii destul de robuste care cere drept la viata, si n-o pot satisface”.
Scriitorul Dumitru Vacariu cauta pasarea albastra a literaturii, activand ca muzeograf si insotindu‑si biografia cu infiintarea muzeelor literare iesene si rostuind Muzeul Literaturii Romane din Iasi cu o munca impresionanta, alaturi de alti colegi. Din aceasta perioada remarcam: Dincolo de poveste (1979), Barzaunul si restul lumii (1984), Vornicul Tarii de Sus (1984; 2010), Poteci fara intoarcere (1987), Comoara (1988), Aventura dincolo de timp (1990), In cautarea Scufitei Rosii (2005). Aceasta este asa-zisa „literatura pentru copii si tineret”, exceland in ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, dar Dumitru Vacariu se distinge, printre prozatorii contemporani, printr-o serie de romane si povestiri – Ochii viperei (1995), Praznicul orbilor (2000), Casa cu iedera (2000), Porumbeii albastri (2003), Fiul Meu, Parabola apocalipsei rosii (2006), Marturii din viata de apoi (2010) –, unde scrie una dintre cele mai tulburatoare autobiografii literare din cate se pot citi in stricta noastra actualitate; ultima carte din seria amintita, Marturii din viata de apoi, se adreseaza, deopotriva, celor mari si celor mici, pentru ca, iata, marturiile din viata de apoi sunt de dincolo de bine si de dincoace de rau; din Rai si din Iad adica, pe unde, dupa „fericirea de a muri”, personajul‑narator haladuieste calauzit de Parintele Arsenie Papacioc, tovarasul din temnitele pamantene.
O intreaga literatura, de la Goethe, cel din Poezie si adevar, la N. Iorga din Orizonturile mele. O viata de om asa cum a fost, de la Ion Creanga din Amintiri... la Lucian Blaga din Hronicul si cantecul varstelor, Marin Preda din Viata ca o prada si Octavian Paler din Viata ca o corida, sta sub semnul figurii retorice pe care Pierre Fontanier a numit-o hipotipoza; iata ce spune parintele retoricii moderne pentru texte poetice sau in proza scrise de autori precum Dumitru Vacariu: „Hipotipoza zugraveste lucrurile intr-un mod atat de viu si de energic, incat ni le expune, intr-un fel, privirii si face dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scena animata”. In perspectiva valorii estetice, literatura „pentru copii” a lui Dumitru Vacariu este peste aceea a lui Emil Girleanu si Elena Farago, George Topirceanu si Otilia Cazimir.
Proza din aceasta antologie reface puntea cu „literatura pentru copii si tineret”, exceland in ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, din volume precum Dincolo de poveste, Barzaunul si restul lumii, Vornicul Tarii de Sus, Poteci fara intoarcere, Comoara, Aventura dincolo de timp, In cautarea Scufitei Rosii. Ceea ce face acum Dumitru Vacariu e sa dea rost unui dor de poveste care traduce, altfel, o celebra sintagma a lui Mircea Eliade din anii ’70: despre nevoia de poveste scria atunci ilustrul istoric al religiilor. Boldur, „fiul unui crai vestit dintr-o tara indepartata”, Doina, stefana, Cristina, Maria din „legenda celei mai frumoase icoane”, Virgil Nasturel, Paun si Lebada, cucul, ciocanitoarea, privighetoarea, randunica, ciocarlia si vrabia, Printul Cerb, fiul lui Verde Imparat, Ancuta, Mioara si Mihai, papusile si soriceii, Onuta si sabia sa, Calin care descopera „potecile dorului”, Mos Isprava, Mitel sunt din basm si legenda. Dar, intr-o cruda autobiografie, in Fiul Meu. Parabola apocalipsei rosii si Marturii din viata de apoi, Dumitru Vacariu scrie despre copilul ratacit in veacul apocalipsei rosii; acesta traieste luand distanta fata de prezentul precar si supravietuieste intr-un Rai imaginat din suma tuturor amintirilor; el vine din si se petrece in basmele si legendele lui Boldur, Ancuta, Printul Cerb
Descrierea produsului
Este cu totul reconfortant sa scrii despre o antologie de autor – poezie, proza – de azi si, inca mai mult, subintitulata „literatura pentru copii”, in legatura cu o parabola a lui E. Lovinescu de acum o suta si mai bine de ani; pe scurt, Dumitru Vacariu de azi umbla dupa pasarea albastra, de ieri, a lui E. Lovinescu. Iata.
Intr-un text publicat in „Falanga Literara”, in 1910, „seninul” critic scria despre destinul pe care ursitoarea „batrana si garbovita de vreme” i-l prezice lui Catalin: „Lumea intreaga va sta la picioarele tale; firea isi va disterne pentru tine toate farmecele ei. Dar tocmai din usurinta cu care iti vor fi la indemana, sa izvorasca nemultumirea; sa doresti deci ceea ce e departe si nu se poate avea cu usurinta; sa n-ai odihna pana nu-i prinde si imblanzi pasarea rara, pe care nimeni n-a prins-o pana acum: pasarea albastra”. Iata acum si referinta parabolei: „Ceva din sufletul lui Catalin avem cu totii... O zana rautacioasa ne-a sadit in suflet o nazuinta catre lucruri care nu sunt, facandu-ne sa trecem cu nepasare pe langa ceea ce ar trebui sa faca fericirea si frumusetea acestei lumi. Nu ascultam la glasul privighetorii pentru ca ne gandim la pasarea albastra”. Critica lui E. Lovinescu este o continua cautare a pasarii albastre a literaturii. Nu altfel trebuie interpretata, de pilda, aceasta marturisire pe care criticul o face Elenei Farago, intr-o scrisoare din 13 septembrie 1910: „si ma gandesc ce lesne as putea face literatura de imaginatie, nuvele sau chiar romane! Situatia ma obliga sa descopar cadavre uitate de ani, si pentru a afla o data de nici o importanta sa-mi pierd ziua intreaga. Trista soarta. Daca as fi un simplu buchinist ar mai merge, dar simt in mine seva unei imaginatii destul de robuste care cere drept la viata, si n-o pot satisface”.
Scriitorul Dumitru Vacariu cauta pasarea albastra a literaturii, activand ca muzeograf si insotindu‑si biografia cu infiintarea muzeelor literare iesene si rostuind Muzeul Literaturii Romane din Iasi cu o munca impresionanta, alaturi de alti colegi. Din aceasta perioada remarcam: Dincolo de poveste (1979), Barzaunul si restul lumii (1984), Vornicul Tarii de Sus (1984; 2010), Poteci fara intoarcere (1987), Comoara (1988), Aventura dincolo de timp (1990), In cautarea Scufitei Rosii (2005). Aceasta este asa-zisa „literatura pentru copii si tineret”, exceland in ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, dar Dumitru Vacariu se distinge, printre prozatorii contemporani, printr-o serie de romane si povestiri – Ochii viperei (1995), Praznicul orbilor (2000), Casa cu iedera (2000), Porumbeii albastri (2003), Fiul Meu, Parabola apocalipsei rosii (2006), Marturii din viata de apoi (2010) –, unde scrie una dintre cele mai tulburatoare autobiografii literare din cate se pot citi in stricta noastra actualitate; ultima carte din seria amintita, Marturii din viata de apoi, se adreseaza, deopotriva, celor mari si celor mici, pentru ca, iata, marturiile din viata de apoi sunt de dincolo de bine si de dincoace de rau; din Rai si din Iad adica, pe unde, dupa „fericirea de a muri”, personajul‑narator haladuieste calauzit de Parintele Arsenie Papacioc, tovarasul din temnitele pamantene.
O intreaga literatura, de la Goethe, cel din Poezie si adevar, la N. Iorga din Orizonturile mele. O viata de om asa cum a fost, de la Ion Creanga din Amintiri... la Lucian Blaga din Hronicul si cantecul varstelor, Marin Preda din Viata ca o prada si Octavian Paler din Viata ca o corida, sta sub semnul figurii retorice pe care Pierre Fontanier a numit-o hipotipoza; iata ce spune parintele retoricii moderne pentru texte poetice sau in proza scrise de autori precum Dumitru Vacariu: „Hipotipoza zugraveste lucrurile intr-un mod atat de viu si de energic, incat ni le expune, intr-un fel, privirii si face dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scena animata”. In perspectiva valorii estetice, literatura „pentru copii” a lui Dumitru Vacariu este peste aceea a lui Emil Girleanu si Elena Farago, George Topirceanu si Otilia Cazimir.
Proza din aceasta antologie reface puntea cu „literatura pentru copii si tineret”, exceland in ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, din volume precum Dincolo de poveste, Barzaunul si restul lumii, Vornicul Tarii de Sus, Poteci fara intoarcere, Comoara, Aventura dincolo de timp, In cautarea Scufitei Rosii. Ceea ce face acum Dumitru Vacariu e sa dea rost unui dor de poveste care traduce, altfel, o celebra sintagma a lui Mircea Eliade din anii ’70: despre nevoia de poveste scria atunci ilustrul istoric al religiilor. Boldur, „fiul unui crai vestit dintr-o tara indepartata”, Doina, stefana, Cristina, Maria din „legenda celei mai frumoase icoane”, Virgil Nasturel, Paun si Lebada, cucul, ciocanitoarea, privighetoarea, randunica, ciocarlia si vrabia, Printul Cerb, fiul lui Verde Imparat, Ancuta, Mioara si Mihai, papusile si soriceii, Onuta si sabia sa, Calin care descopera „potecile dorului”, Mos Isprava, Mitel sunt din basm si legenda. Dar, intr-o cruda autobiografie, in Fiul Meu. Parabola apocalipsei rosii si Marturii din viata de apoi, Dumitru Vacariu scrie despre copilul ratacit in veacul apocalipsei rosii; acesta traieste luand distanta fata de prezentul precar si supravietuieste intr-un Rai imaginat din suma tuturor amintirilor; el vine din si se petrece in basmele si legendele lui Boldur, Ancuta, Printul Cerb
Intr-un text publicat in „Falanga Literara”, in 1910, „seninul” critic scria despre destinul pe care ursitoarea „batrana si garbovita de vreme” i-l prezice lui Catalin: „Lumea intreaga va sta la picioarele tale; firea isi va disterne pentru tine toate farmecele ei. Dar tocmai din usurinta cu care iti vor fi la indemana, sa izvorasca nemultumirea; sa doresti deci ceea ce e departe si nu se poate avea cu usurinta; sa n-ai odihna pana nu-i prinde si imblanzi pasarea rara, pe care nimeni n-a prins-o pana acum: pasarea albastra”. Iata acum si referinta parabolei: „Ceva din sufletul lui Catalin avem cu totii... O zana rautacioasa ne-a sadit in suflet o nazuinta catre lucruri care nu sunt, facandu-ne sa trecem cu nepasare pe langa ceea ce ar trebui sa faca fericirea si frumusetea acestei lumi. Nu ascultam la glasul privighetorii pentru ca ne gandim la pasarea albastra”. Critica lui E. Lovinescu este o continua cautare a pasarii albastre a literaturii. Nu altfel trebuie interpretata, de pilda, aceasta marturisire pe care criticul o face Elenei Farago, intr-o scrisoare din 13 septembrie 1910: „si ma gandesc ce lesne as putea face literatura de imaginatie, nuvele sau chiar romane! Situatia ma obliga sa descopar cadavre uitate de ani, si pentru a afla o data de nici o importanta sa-mi pierd ziua intreaga. Trista soarta. Daca as fi un simplu buchinist ar mai merge, dar simt in mine seva unei imaginatii destul de robuste care cere drept la viata, si n-o pot satisface”.
Scriitorul Dumitru Vacariu cauta pasarea albastra a literaturii, activand ca muzeograf si insotindu‑si biografia cu infiintarea muzeelor literare iesene si rostuind Muzeul Literaturii Romane din Iasi cu o munca impresionanta, alaturi de alti colegi. Din aceasta perioada remarcam: Dincolo de poveste (1979), Barzaunul si restul lumii (1984), Vornicul Tarii de Sus (1984; 2010), Poteci fara intoarcere (1987), Comoara (1988), Aventura dincolo de timp (1990), In cautarea Scufitei Rosii (2005). Aceasta este asa-zisa „literatura pentru copii si tineret”, exceland in ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, dar Dumitru Vacariu se distinge, printre prozatorii contemporani, printr-o serie de romane si povestiri – Ochii viperei (1995), Praznicul orbilor (2000), Casa cu iedera (2000), Porumbeii albastri (2003), Fiul Meu, Parabola apocalipsei rosii (2006), Marturii din viata de apoi (2010) –, unde scrie una dintre cele mai tulburatoare autobiografii literare din cate se pot citi in stricta noastra actualitate; ultima carte din seria amintita, Marturii din viata de apoi, se adreseaza, deopotriva, celor mari si celor mici, pentru ca, iata, marturiile din viata de apoi sunt de dincolo de bine si de dincoace de rau; din Rai si din Iad adica, pe unde, dupa „fericirea de a muri”, personajul‑narator haladuieste calauzit de Parintele Arsenie Papacioc, tovarasul din temnitele pamantene.
O intreaga literatura, de la Goethe, cel din Poezie si adevar, la N. Iorga din Orizonturile mele. O viata de om asa cum a fost, de la Ion Creanga din Amintiri... la Lucian Blaga din Hronicul si cantecul varstelor, Marin Preda din Viata ca o prada si Octavian Paler din Viata ca o corida, sta sub semnul figurii retorice pe care Pierre Fontanier a numit-o hipotipoza; iata ce spune parintele retoricii moderne pentru texte poetice sau in proza scrise de autori precum Dumitru Vacariu: „Hipotipoza zugraveste lucrurile intr-un mod atat de viu si de energic, incat ni le expune, intr-un fel, privirii si face dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scena animata”. In perspectiva valorii estetice, literatura „pentru copii” a lui Dumitru Vacariu este peste aceea a lui Emil Girleanu si Elena Farago, George Topirceanu si Otilia Cazimir.
Proza din aceasta antologie reface puntea cu „literatura pentru copii si tineret”, exceland in ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, din volume precum Dincolo de poveste, Barzaunul si restul lumii, Vornicul Tarii de Sus, Poteci fara intoarcere, Comoara, Aventura dincolo de timp, In cautarea Scufitei Rosii. Ceea ce face acum Dumitru Vacariu e sa dea rost unui dor de poveste care traduce, altfel, o celebra sintagma a lui Mircea Eliade din anii ’70: despre nevoia de poveste scria atunci ilustrul istoric al religiilor. Boldur, „fiul unui crai vestit dintr-o tara indepartata”, Doina, stefana, Cristina, Maria din „legenda celei mai frumoase icoane”, Virgil Nasturel, Paun si Lebada, cucul, ciocanitoarea, privighetoarea, randunica, ciocarlia si vrabia, Printul Cerb, fiul lui Verde Imparat, Ancuta, Mioara si Mihai, papusile si soriceii, Onuta si sabia sa, Calin care descopera „potecile dorului”, Mos Isprava, Mitel sunt din basm si legenda. Dar, intr-o cruda autobiografie, in Fiul Meu. Parabola apocalipsei rosii si Marturii din viata de apoi, Dumitru Vacariu scrie despre copilul ratacit in veacul apocalipsei rosii; acesta traieste luand distanta fata de prezentul precar si supravietuieste intr-un Rai imaginat din suma tuturor amintirilor; el vine din si se petrece in basmele si legendele lui Boldur, Ancuta, Printul Cerb
Detaliile produsului
