Scriind despre Pascal - celalalt chip al spiritului francez, alaturi de Descartes -, Pierre Manent ne invita sa ne punem intrebarea privitoare la sensul crestinismului si la relatia sa cu civilizatia occidentala. Cartea pe care i-o dedica se adreseaza deopotriva celor fascinati de gandirea sa si celor preocupati de marile teme ale lumii contemporane. Cu perspicacitatea unui filozof politic care a studiat originile modernitatii, Manent ne conduce in miezul insusi al dezbaterii incepute in secolul al XVII-lea, intr-un timp care aparent onora religia si ii recunostea rolul public. Insa Pascal vedea inca de atunci diminuarea si, mai ales, negarea profunda a "proiectului crestin", a radicalei sale noutati istorice si a raportului pe care-l instituise intre Dumnezeu si umanitate. Imprumutandu-i privirea, avem sansa, potrivit lui Manent, de a sesiza cu aceeasi intensitate motivele despartirii de credinta si cele pentru care Dumnezeu nu e doar o idee, ci devine inima experientei crestine, ca in faimosul Memorial. Si astfel interlocutorii lui Pascal suntem noi toti. - Miruna Tataru-Cazaban

 

Blaise Pascal a regandit si reformulat, intr-o forma fragmentara si provizorie, dar foarte impresionanta, ceea ce eu numesc proiectul crestin, adica ansamblul dogmelor sau tainelor crestine, asa cum sunt ele intelese de mintea omeneasca si asa cum sunt acceptate de vointa noastra, in stare sa dea nastere unei forme de viata aparte. "Proiect" nu are doar un sens logic sau lingvistic, ci si unul practic si activ, fiind vorba despre actul de a propune, un act al carui prim si principal autor este Dumnezeu prezent in Biserica Sa. Am cautat sprijin la Pascal pentru a gasi termenii precisi si pentru a recupera gravitatea si urgenta intrebarii crestine - cea a credintei crestine, a posibilitatii credintei crestine. Exista vreun ocol, vreun artificiu prin care sa poti folosi forta cuiva mai puternic decat esti pentru a formula cea mai personala intrebare? Aceasta e chestiunea ce face obiectul prezentei carti. - Pierre Manent

Traducere din limba franceza de Miruna Tataru-Cazaban, Cristian Preda.
 

In locul unei incercari de a actiona efectiv asupra sufletelor cu riscul de a-i descuraja si de a-i indeparta pe credinciosii nepasatori si neascultatori, se prefera ca prin aceasta ingaduinta. sa se salveze cel putin dreptul de a patrunde in constiinte. Daca Pascal scoate in evidenta paguba care decurge de aici pentru credibilitatea Bisericii - blandetea fata de pacatos devenind ingaduinta fata de pacat el calculeaza in ce masura progresele in complexitate, coerenta si putere ale vietii sociale si politice au dat consistenta si autoritate ordinii temporale, reducand totodata posibilitatile de influenta si de actiune ale Bisericii ca institutie independenta si stapanitoare. Dezaproband hotarat strategia condescendenta si disperata a cazuistilor, Pascal ia implicit distanta fata de ordinea teologico-politica contemporana, situata de acum inainte cu fermitate in mana regelui, un rege care, la fel de sever cu duelul pe cat erau cazuistii de indulgenti, devine cheia de bolta a moralitatii publice. Desigur, Pascal, ca de altfel deja si tatal sau, se situeaza in mod ferm si aprig de partea regelui, dupa cum am mai spus, si condamna "nedreptatea Frondei", dar el este, asemenea prietenilor de la Port-Royal si mai mult decat ei, independent din punct de vedere interior de ordinea politica aflata in consolidare; si exista numeroase semne ca dezaproba exagerarea puterii politice pe care o aduce absolutismul si fata de care, de altfel, iezuitii devin sclavi, pretinzand ca o supun influentei lor secrete. In apararea sa legata de regimul pe cale de a se consolida, nu exista nimic care sa-i acorde monarhului un "drept divin":
Dintre toate relele, raul cel mai mare sunt razboaiele civile. Ele izbucnesc cu siguranta daca se recompenseaza meritele, pentru ca toti vor zice ca si ei merita. Raul de temut de la un prost care accede la putere prin dreptul de nastere nu este nici atat de mare, nici atat de neclintit."