Pe raurile ce duc… se construieste pe parcursul a 15 zile de spitalizare ca un jurnal fictional de o voluptuoasa imprevizibilitate narativa: domnul Antunes este adultul bolnav, barbatul neiubit si insingurat care trebuie sa se refugieze din fata mortii; Antoninho este baiatul care invata sa mearga pe bicicleta, descopera izvoarele raului Mondego, scolarul pe care-l deruteaza cuvantul „obraji“ si, mai ales, copilul care-si ascunde fata in dantelele de la pieptul mamei. Scriitorul orchestreaza o proza derutanta, cu un sens propriu: nu exista o directie a naratiunii, ea se ramifica intr-un labirint al amintirilor, iar logica si fraza antuniana sunt divagante, amagitoare. Emotia este insa ravasitoare, pura, dozata cu o precizie dureroasa: ni se aminteste ca suntem, in fiece clipa, tot ceea ce am fost. Memoria anuleaza timpul, nu exista nici trecut, nici viitor, totul este prezent, iar romanul agoniei devine romanul vietii.

Eu caut sa transform arta romanului, povestea e mai putin importanta, e numai un vehicul de care ma folosesc, ceea ce conteaza e sa transform aceasta arta, si exista o mie de cai de a o face, insa fiecare trebuie sa o gaseasca pe a sa proprie. Pe mine intriga nu ma intereseaza, nu vreau sa mi se citeasca, vreau sa mi se traiasca romanul. - Antonio Lobo Antunes

Traducere, prefata si note de Dinu Flamand