Remarcasem de ceva vreme apariția în limba română a volumului lui Wilhelm Weischedel și îmi propusesem să îl parcurg, mai pe îndelete sau mai fugar, măcar pentru că avea un titlu cât se poate de provocator. O scară din dos a filosofiei? Iată un autor care părea să identifice mai multe căi de acces spre edificul înțelepciunii: unele regale, întortocheate, cu covor roșu iar altele mai retrase, mai umile și cu timp mai rapid de atingere a destinației. Remarcând aceste metafore locative, privitoare la mijloacele de a pătrunde spre marile creații ale lumii, mi-am dat seama că ele surprind cât se poate de concludent cele două mari strategii pe care le-am experimentat încă din facultate, în ceea ce privește studiul general al istoriei filosofiei.

Pe de o parte, îmi amintesc de profesorii care mizau pe contactul nemijlocit cu textul. Din punctul acestora de vedere, concepțiile filosofice nu puteau fi pătrunse autentic, decât prin aplecarea directă asupra operei originale, prin examinarea frază cu frază a lucrărilor fundamentale. Dacă e să mă raportez la metafora lui Weischedel, acești profesori insistau ca studenții să abordeze calea princiară a templului înțelepciunii: să apuce intrarea prin față, spectaculoasă și opulentă, astfel încât însuși drumul până la saloanele filosofilor (reprezentate desigur de concepțiile lor asupra lumii) să devină experiențe temerare memorabile – studenții urmau să admire sau să problematizeze fiecare detaliu remarcat în călătoria lor: candelabre nemaipomenite, podele lustruite, covoare roșii, scări decorate, balustrade ornate, coridoare întortocheate – toate acestea caracteristici ale intrării regale fiind reprezentate de argumentațiile laborioase, frazarea lungă și complicată, jargonul nefamiliar. Pe de altă parte, îmi amintesc și de profesorii care, deși nu ignorau importanța contactului direct al studenților cu textul, încurajau permanent completările cu comentarii și introduceri generale în concepția autorului X, făcute de alți comentatori, cu alte cuvinte, încurajau și căi mai dosnice de acces spre saloanele înțelepte, mai puțin spectaculoase și provocatoare, dar mult mai accesibile și mai clare.

Desigur, fiecare din aceste strategii avea avantajele și dezavantajele ei. În ceea ce privește calea regală aplecarea directă asupra textului original formează deprinderea parcurgerii textului filosofic, încurajează dialogul întemeiat direct pe text. Pe de altă parte, contactul unui student de Anul 1 și a oricărui neofit de altfel cu o lucrare originală, de pildă să spunem cu Prolegomenele lui Kant (care este doar o introducere la dezarmanta Critica rațiunii pure) se poate dovedi o experiență cu adevărat năucitoare și fără un rezultat precis, atâta timp cât ești prea puțin familiar cu contextul istoric al dezvoltării concepției kantiene și nici nu ești prea obișnuit să spargi o frază labirintică așa cum este cea a filosofului german. Cel care apucă o astfel de cale riscă să nu mai ajungă la destinație, riscă să se piardă în detalii, să rămână hipnotizat de un anume candelabru, de calitatea unui anume covor sau riscă să se rătăcească prin cine știe ce coridor sintactic. În ceea ce privește abordarea scării din dos a edificiului filosofic această strategie este desigur, în aparență, o cale mult mai rapidă și mai accesibilă de a pătrunde în camera conceptuală a gânditorilor. Pe de altă parte, o asemenea strategie, tocmai prin miza ei de ușurare a efortului, riscă să se dovedească simplificatoare și îngustă, să se dovedească pur informativă și nicidecum stimulatoare de dialog. În același timp, recompunerea pozițiilor teoretice indirect, prin surse intermediare, riscă de asemenea să deformeze și să vicieze înțelegerea unor concepții, cu alte cuvinte scara din dos poate să conducă mai degrabă spre camera comentatorilor de opere filosofice, decât spre camerele filosofilor căutați.

Cu toate acestea, când scara din dos este proiectată totuși de profesori avizați și când nu ne propunem să devenim specialiști ai domeniului, ci mai degrabă să ne facem o idee generală cu privire la destinele marilor nume ale filosofiei europene și la operele lor, o abordare precum este cea a profesorului Weischedel e cum nu se poate mai nimerită: în 34 de capitole care propun deschiderea spre 34 de mari gânditori, Weischedel propune o perspectivă deloc intimidantă, umanizantă asupra filosofiei: împleteste articulațiile teoretice ale celor mai cunoscute lucrări de filosofie cu elementele biografice ale autorilor lor, evocând detalii anecdotice din viața filosofilor (să amintim doar obsedanta punctualitate a lui Kant, pasiunea dialogului savant cu domnișoarele a lui Leibniz sau zelul lui Marx de a-și scrie recenzii la propriile opere), fără să alunece însă într-un registru trivial și fără să opereze reducții simplificatoare (de tipul: concepția Y se bazează pe X eveniment biografic). În fapt Weischedel se concentrează, prin mijloace accesibile și explicite, să contureze caracterul evolutiv prin etape înlănțuite, al gândirii europene, fără să piardă nicio clipă din vedere motivația profundă a celor care au contribuit la această evoluție. Avem de a face așadar cu o scară din dos a filosofiei care, în ciuda caracterului ei modest, umil, asociat demersului de popularizare și simplificare, e capabilă să seducă rapid și să pregătească surprize plăcute.

PE SCARA DIN DOS A FILOZOFIEI - Wilhelm Weischedel – Editura Humanitas, 2012

Sever Gulea pentru blog.libris.ro