Dumnezeu are un infinit de buzunare. In ele adaposteste copii, oameni (care se cred) mari, pisici, catei, levantica, frunze de untisor, baobabi, doi vulcani activi si unul stins (pentru ca nu se stie niciodata), recipiente de sticla, pline cu dragoste distilata, praf de stele, vulpi, bufnite si, la capat, lumina. Si mai are un pervaz inalt, inalt si lat, lat, cat sa-l cuprinda si sa-l tina bine cand se-agata de el ca sa se uite la noi, sa vada de-afara cum ne e inauntru. Si-apoi se muta inauntru si se uita, cu ochii nostri, afara. - Ana BARTON

Portret
Ana nu scrie. Ana sangereaza cuvinte. E dintre cei carora nu te repezi sa le inchizi ranile, caci tocmai ranile lor deschise le oblojesc pe-ale tale. Mai umbla sangerand, Ana, intru vindecarea durerilor mele! - Dorina CHIRIAC

Autoportret
Omul are un iertar pe care-l poarta cu sine tot timpul. Din cand in cand, omul se face mic si subtire, ca frunzele celorlalte iertari, si se-asaza si el printre foi. Apoi, iar ploua, iar ninge, iar fila cu fila, iar el, subtiat, usurat. La capat, omul devine insusi iertarul sau. Si eu sunt om. Ma iert iertand, ma aflu si ma uit iubind, m-aduc aminte scriind. In rest, caut cu pace o absenta: a rautatii. Si in mine, si in ceilalti. Ca s-o gasesc, am invatat sa ma bucur.

ANA BARTON a scris devreme si-a debutat tarziu, la 40 de ani, din smerenie fata de arta literara, fata de arta, in general. A facut cu mare placere, ba chiar adesea cu drag, publicistica, indeosebi culturala. Traieste-n buna pace si-n sporadica intelegere cu daimonul propriu.