Fragment: 

 

    „CAPITOLUL 2

    OSANDA MEA 

 

Cu totii suntem predestinati. Cu totii condamnati. Ceea ce este scris se va intampla. Noi, vrajitoarele, putem sa ne adulmecam viitorul, sa zarim primejdiile apropiindu-se. Dar putine dintre noi isi vad propria osanda venind. Eu cu siguranta nu am facut-o...

    Cu peste saptezeci de ani in urma, inainte chiar ca mama mea sa se nasca, a sosit in Pendle un inchizitor numit Wilkinson. Voia sa termine cu clanurile o data pentru totdeauna, asa ca a adus cu el preoti, temniceri si treizeci de ajutoare de serif speciale. Cu totii erau inarmati pana in dinti si dornici sa omoare vrajitoare.

     Si-a instalat tabara in Downham si a inceput sa aresteze vrajitoare suspecte din toate cele trei sate ale clanurilor - Dumbrava de Aur, Vantoasele si Desculti. Totusi, nu toti membrii unui clan sunt vrajitoare, asa ca incercat sa le distinga folosind diferite teste. O duzina dintre ele a trebuit sa treaca „proba inotului". Trei s-au inecat si alta a murit mai apoi de friguri. Alte trei s-au scufundat, dar au fost trase la mal abia sufland. Cele cinci care au plutit au fost judecate, gasite vinovate si spanzurate la Castelul Caster. Dar proba inotului nu foloseste la nimic si doar una dintre ele era cu adevarat vrajitoare. Nu ca asta l-ar fi deranjat prea mult pe Wilkinson. Era un om meschin, lacom. Le-a confiscat casele si avutiile, le-a vandut proprietatile si a pastrat banii.

    Dupa aceea a mai arestat multe femei - majoritatea din clanul Malkin. De data asta, le-a testat cu o sula; le-a varat lama ascutita in carne pana cand a gasit ceea ce Wilkinson numea „Semnul Diavolului", un loc unde, spunea el, nu puteau simti nicio durere. Toate erau prostii, bineinteles, dar se zice ca indeletnicirea sa ii facea placere.„