Romania a fost cunoscuta ca avand unul dintre cele mai nemiloase sisteme penitenciare dintre toate tarile comuniste. Au fost cazuri cand oameni inocenti – tineri si batrani, femei si barbati – au fost arestati si au fost tratati intr-un mod crud, chinuiti si batjocoriti.

Totodata, Romania a fost unica tara care avea oameni idealisti, mereu luptand impotriva guvernului comunist nou instalat, visand la o zi cand vor reusi sa-i alunge din stat. In ciuda temerilor, existau indivizi, cunoscuti ca partizani, care s-au inarmat si au opus rezistenta fortelor comuniste.

Au existat aproximativ 1.200 grupuri de partizani, care au prevazut ce va insemna regimul comunist pentru Romania, si ei au ales sa lupte in continuare, in loc sa cedeze. Aceste grupuri s-au inarmat si s-au raspandit in munti. Guvernul comunist i-a pus pe lista de prioritati, dorindu-si sa elimine aceasta opozitie, mai ales pentru ca ameninta regimul, fiind si o chestiune de ego.

Chiar daca Departamentul Securitatii Statului sau, prescurtat, Securitatea a fost fondat oficial in 30 august 1948, cu hotararea cu numarul 221, el exista inca de la 23 august 1944, si avea ca sarcina identificarea anticomunistilor din tara. Organizatia a fost creata de SMERS, o subdiviziune a NKVD din Rusia. Liderii grupurilor –Pantelimon Bodnarenko, Alexandru Nicolschi si Vladimir Mazuru – au avut drept obiectiv sa captureze sau sa elimine toti anticomunistii si dizidentii.

Luptele au fost nemiloase, multi partizani au fost ucisi si ramasi chiar neingropati. Unii au fost impuscati, cadavrele lor fiind lasate in padure, altii au fost prinsi, condamnati si inchisi fara proces. Vanarea lor s-a desfasurat pana in anul 1959, cand Securitatea a prins si ultimul grup de partizani cunoscut.

De fapt, toti romanii au fost prizonieri in propria tara. Toti au fost privati de libertate, proprietatile si alte bunuri au fost confiscate de regim. Au fost siliti sa munceasca, dar nu pentru ei insusi, ci, mai degraba, pentru binele regimului.

Totusi, intre acesti romani exista o clasa speciala de oameni, detinutii politici. Ei au avut cel mai mult de suferit dintre cetateni. Este necesar ca povestea lor sa fie relatata. Chiar si in prezent, ei sunt musamalizati de guvern, ignorati de sistemul educational si nu sunt apreciati destul ca eroi ai neamului.

In cadrul acestei carti, veti cunoaste noua oameni foarte speciali. Ei pur si simplu isi povestesc experientele extraordinare, toate pline de orori si cosmaruri de nedescris.

Autorii

(fragment)

”... „Sub vizor era o alta mica deschizatura, care era, de fapt, o mica usa din lemn, ca gardienii sa-mi poata da prin ea mancare. In curand, un ofiter a deschis usa mica si a strigat: „Intoarce-te in pat!”

L-am intrebat: „Cum as putea? Unde e patul?”
El mi-a spus: „Banca aceea. E patul tau. Culca-te!”
M-am intins pe „pat” si am realizat ca aveam nevoie de ceva ca perna. E extraordinar cum o fiinta umana in nevoie poate fi asa de descurcareata. Mi-am dat jos pantofii ca sa-i folosesc drept perna. Dupa aceea, am incercat sa dorm. Nu puteam sti cat de mult timp a trecut. Nu era ceas si nici nu aveam unul la mine. Eram inca imbracata in aceleasi haine in care m-au luat de acasa. Am atipit pentru o mica vreme, fiindca urmatoarea mea amintire e strigatul aceluiasi gardian, care lovea usa cu putere:
„Trezeste-te, trezeste-te!”
Din celula, puteam auzi sunetele din coridor. Auzeam pasi, langa ei, insa, am auzit alte sunete care pareau sa fie picioare tarate pe podeaua coridorului. Auzeam pasii directionati incoace si incolo, dar atunci eram fericita, fiindca stiam ca era si altcineva in acest loc, impreuna cu mine. Pana atunci, credeam ca eram singura persoana in intregul subsol.”