Rapel - Paul Gabor

Între Negustorul de pipe și Rapel este o mare de curaj asumat și o tonă de experiment (literar) pus la treabă. Scăpat definitiv de blestemul celei de-a doua cărți, Paul Gabor se instalează confortabil în fotoliul de scriitor (nu, nu e balansoarul atent descris în Balans

Structural, Paul Gabor este un sceptic, în ciuda strădaniei de a identifica adevăruri în care să creadă. O spune răspicat, nu din dorința de a atrage atenția asupra propriei persoane, ci dintr-o mare deziluzie. Rasei umane nu îi dă prea multe șanse de supraviețuire în viitorul nu prea îndepărtat, iar viziunea sa escatologică vine în prelungirea teocentrismului alienant și a lui deus absconditus cu pedigree de farseor: ,,O specie atât de egoistă, atât de fariseică și egocentrică, încât nu știe că spațiul poate fi cucerit doar dacă vom afla cine compune muzica sferelor.” Scriitorul dezavuează ideea de autoritate, indiferent de forma sub care apare, împărțirea pe stăpâni și sclavi, dominatori și dominați, ierarhiile și demonstrațiile de forță. Singura ieșire din impas este ca omul să-și conștientizeze libertatea și să dea importanța cuvenită lucrurilor esențiale, invocând, în replică, imaginea terifiantă pe care o oferă cimitirul, sfârșitul tuturor iluziilor. Din acest punct de vedere, verticalitatea din Rapel poate fi privită și sub forma invitației la demnitate și la dezirosire. Paul Gabor cel însetat de cer și de planete, de cosmos și de căutare nu se situează pe sine în miezul lucrurilor, ba dimpotrivă, nu ezită să se autoevalueze onest. Lucid și deopotrivă visător, el încearcă să-și gestioneze la nivelul împăcării contrariilor nevoia de realitate și de fantasmă: ,,Sunt constrâns de propriile îngustimi, dar orbit de dorința de integrare în altitudine […].”