Nimeni nu ar fi crezut, in ultimii ani ai secolului al nouasprezecelea, ca treburile oamenilor erau urmarite atent si indeaproape de inteligente mai mari decat cele omenesti si la fel de letale precum acestea; ca in vreme ce oamenii isi vedeau de treburile lor, ei erau cercetati si studiati, poate aproape la fel de temeinic cum un om cu un microscop ar putea cerceta creaturile efemere care roiesc si se inmultesc intr-o picatura de apa. Cu o nesfarsita multumire de sine, oamenii s-au plimbat de colo-colo pe aceasta planeta, vazandu-si de ale lor, senini in siguranta lor ca stapanesc materia. Este posibil ca si protozoarele ciliate aflate sub microscop sa faca la fel. Nimeni nu s-a gandit la lumile mai vechi din spatiu ca la surse de pericol fata de omenire, sau s-a gandit la ele numai ca sa respinga ideea vietii acolo, deoarece ar fi imposibila si improbabila. Este ciudat sa ne amintim unele din obiceiurile mentale ale acelor vremuri indepartate. In cel mai bun caz, oamenii pamanteni isi inchipuiau ca ar putea fi alti oameni pe Marte, poate inferiori lor si gata sa intampine cu bucurie o expeditie misionara. Insa, peste golul spatiului, minti care sunt fata de mintile noastre precum ale noastre fata de cele ale animalelor ce se sting, intelecte uriase, calme si nemiloase, au privit acest pamant cu ochi invidiosi si, incet si sigur, si-au tesut planurile impotriva noastra. Si devreme, in secolul al douazecilea, a sosit marea dezamagire.