Al Doilea Razboi Mondial nu va ajunge niciodata sa-si dezvaluie intreaga grozavie. In spatele faptelor de arme, al atrocitatilor si al crimelor monstruoase comise impotriva civililor se ascunde o alta realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front impotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici si-a dedicat sapte ani din viata colectarii marturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia iesite din copilarie. Dupa primele sentimente de euforie, asistam la o schimbare radicala de ton, pe masura ce ajungem la incercarea fatala a luptei, insotita de partea sa de intrebari si de suferinta. Abandonand tacerea in care si-au gasit refugiul, aceste femei indraznesc, in sfarsit, sa prezinte razboiul asa cum l-au trait.

Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valorosi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminina, ci aspra precum razboiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistica, palpabila, profund emotionanta. - Vladimir Voinovici
Fragment din cartea Razboiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici

"N-am sa uit... Ehei! Cum sa uiti asa ceva?
M-am intors si-a trebuit sa iau totul de la capat. Am invatat din nou sa port pantofi - pe front umblasem trei ani numai in cizme. Ne deprinseseram sa fim stranse in curele, aveam tinuta ostaseasca, acum ni se parea ca hainele atarna pe noi ca niste saci, ne simteam stingherite. Ma uitam cu groaza la fusta... la rochie... Pe front fuseseram tot timpul in pantaloni, seara ii speli, ii asezi sub tine. Ai dormit o noapte peste ei - sunt gata calcati. Ce-i drept, nu si complet zvantati. De se intampla sa iesi pe ger, se acopereau cu o pojghita de gheata. Cum sa te inveti sa mergi in fusta? Parca ti se impleticesc picioarele. Mergi in rochie civila, in pantofi, te intalnesti cu un ofiter, iti vine automat sa ridici mana, sa saluti. Ne obisnuiseram cu portia - traiseram numai din bunurile statului. Intri in brutarie, iei paine cata-ti trebuie si uiti sa platesti. Vanzatoarea te cunoaste, isi da seama despre ce-i vorba si se jeneaza sa-ti aminteasca, iar tu nu platesti, iti iei sacosa si pleci. Apoi ti se face rusine, a doua zi te duci sa-ti ceri scuze, mai cumperi ceva si achiti totul o data. Trebuia sa ne deprindem la loc cu toate lucrurile de zi cu zi. Sa ne amintim cum era viata obisnuita. Normala! Si cui sa-i spui? te duci la o vecina... la mama...
... Stiti la ce ma mai gandesc? Ascultati! Din perioada cat a durat razboiul - si a durat foarte mult, patru ani - nu-mi amintesc nici de pasari, nici de flori. Fireste ca au fost, dar eu nu mi le aduc aminte. Ca sa vezi... Ciudat, nu-i asa?... Oare filmele de razboi pot sa fie color? Acolo totul era negru. Numai sangele are alta culoare, doar el e rosu...
Numai de curand, cu vreo opt ani in urma, am regasit-o pe Masenka Alhimova. Comandantul unui divizion de artilerie fusese ranit. Ea a pornit, taras, sa-l salveze. Si chiar in fata ei a explodat un obuz. Comandantul a murit, nu apucase sa ajunga la el, iar ei explozia i-a terciuit ambele picioare, dar in asa hal, ca abia am reusit s-o legam. Ne-a iesit sufletul. Am incercat in toate felurile. Am dus-o la batalionul medico-sanitar pe targa, si, pe drum, ea ne ruga: «Fetelor, impuscati-ma!... Cui mai trebuiesc eu asa cum sunt?...» Ce ne mai ruga...! Ce ne mai ruga...! Am trimis-o la spital, iar noi am pornit mai departe: eram in ofensiva. Cand am dat s-o cautam... I se pierduse urma. Nu mai stiam unde e, ce se intampla cu ea... Multi ani... Oriunde scriam, nimeni nu ne putea raspunde. Ne-au ajutat pionierii «cautatori de urme» de la Scoala 73 din Moscova. Niste baieti si fete de toata lauda! Au gasit-o dupa treizeci de ani de la razboi, la o Casa a invalizilor undeva prin muntii Altai. Foarte departe. Ratacise toti anii astia prin azile de invalizi, prin spitale, facuse zeci de operatii. Maica-sii nici nu-i spusese ca e vie... Se ascundea de toti... Am adus-o la intalnirea noastra. A fost baie de lacrimi. Apoi i-au facut legatura cu maica-sa... Dupa treizeci de ani s-au reintalnit... Maica-sa mai ca nu si-a iesit din minti de bucurie:
- Doamne, ce bine ca nu mi-a crapat inima de durere pana acum! Ce bine! "