„O alchimie emotionala fara cusur se desprinde din pagini, care la randul lor ii largesc cititorului intelegerea conditiei umane. Este in egala masura inconfortabil, palpitant si memorabil.“ (San Francisco Chronicle)

 

    „Stateam cu Jonsen la bucatarie si ne uitam pe geamul dinspre drum. Era la vremea cinei. De la fereastra se vedea drumul din catun pana sus, la curbura, si pana jos, dincolo de casa lui Jim si a mamei lui, dincolo de alte cateva case, dar nu mai departe de casa in care locuisem noi inainte. Mie imi era, la urma urmei, totuna acum. Casa nu mai exista, arsese pana in temelii exact cu o saptamana inainte de aceasta zi de la sfarsitul lunii mai si trebuie sa se stie ca a fost o mare usurare pentru mine, de parca avusesem gaz in stomac, poate heliu, a fost o senzatie ametitoare, inca mai mirosea a ars si a cenusa peste tot.

    Noi doi nu ne spuneam prea multe. Nu intotdeauna. Nici nu era cazul, ne cunosteam bine unul pe altul, ne stiam cum suntem. Lucrul despre care vorbeam, atunci cand vorbeam, dimineata inainte de a pleca la munca erau treburile pe care le aveam la mica fabrica de cherestea in ziua aceea. El era seful meu. Luase bani de la casa de imprumut din Mork si cumparase totul de la betivanul cronic Kallum, de fapt asta a fost o actiune de salvare inainte ca totul sa se fi dus de rapa si din cauza asta nici n-a fost prea scump, a avut banca grija de asta si Jonsen m-a angajat atunci la el cu slujba permanenta, lucru pentru care eu am fost foarte bucuros. Gata, terminasem cu scoala, nu mai suportam nici o zi de scoala in plus, dupa generala, adio si n-am cuvinte.

    Nu implinisem inca optsprezece ani, dar eram doi oameni in toata firea care discutau despre comenzi stand la masa inainte de a pleca la lucru si stabileam impreuna preturile livrarilor la santierele mari, sau alte comenzi la clienti mai mici, persoane particulare, sau locuri cu vile, grajduri sau garaje, colturi si coltulete, locuri de felul asta la care se ajungea pe drumuri intortocheate."