„Michelangelo este una dintre vocile lirice cele mai inventive, mai personale si mai deconcertante ale epocii sale. Martor al crizei Renasterii italiene, pe care, gratie longevitatii, o parcurge in toate episoadele sale politice si culturale, el incarneaza, prin expresia lui frusta, viguroasa si independenta, o mutatie progresiva, dar radicala, care lasa in urma clasicismul ordonat, senin, armonios si paseste in Manierism, mergand pana la corodarea normelor infaptuita de Baroc.
Criza launtrica, pe care el o traieste cu o intensitate sfasietoare si cea care il razbeste din afara fac din el un precursor al poeziei de mai tarziu, marcata de sentimentul mortii, de patosul baroc al suferintei, de instrainarea de o lume care si-a pierdut reperele: o lume care nu mai este unica, ci multipla, o lume aflata intr-un echilibru instabil, o lume ravasita de razboaie civile si religioase, de descoperirea unor noi lumi geografice si cosmice, de Reforma si Contrareforma, de crize religioase, artistice si literare.“ (Adelin Charles FIORATO)

„Poezia lui Michelangelo transmite prin frumusetea proprie o experienta de viata oarecum paradoxala, conceputa filozofic si traita afectiv. In maladia ei de o sculpturalitate aspra explodeaza note tragice, se astern linisti inspaimantate, se intind absente, se disting adormiri cumplite, treziri frematatoare. Toate invie in auz, dupa aproape o jumatate de mileniu, amintirea unei furtuni.“ (C.D. ZELETIN)