„Ce va spuneam mai devreme despre ciini? Ca nu uita pietrele aruncate in ei cu dusmanie. Ei bine, in ciuda tuturor acestor privelisti variate si a minunatelor calatorii facute, Roverandom pastra undeva, in fundul mintii lui acea piatra azvirlita de M.A.P. tot acest timp. Si o aduse la suprafata de cum se intoarse acasa.

    Primul lui gind a fost: „Unde e vrajitorul ala batrin? Ce rost are sa fiu politicos cu el? O sa-i rup iar pantalonii, de-ar fi sa am macar pe jumatate ocazia pe care am avut-o atunci."

   Cam la asa ceva ii statea gindul cind, dupa ce incercase in zadar sa gaseasca un moment in care sa vorbeasca cu Artaxerxes intre patru ochi, il vazu pe magician plecind de la palat pe unul din drumurile regale. Fireste ca, la virsta lui, era prea mindru ca sa mai lase sa-i creasca aripioare si coada sau sa mai invete sa inoate cum trebuie. Singurul lucru pe care il facea ca un peste era sa bea (chiar si in apa, asa ca, probabil, ii era foarte sete); si pierdea o groaza de timp pe care l-ar fi putut petrece ocupindu-se de treburi oficiale facind vraji prin care sa apara butoaie mari de cidru in apartamentele sale personale. Cind dorea sa se deplaseze repede, conducea. Roverandom il vazu odata urcind in expresul sau — o scoica gigantica, in forma de coaja de nuca, trasa de sapte rechini. Toata lumea se dadu la o parte din calea lor, pentru ca rechinii puteau sa muste.

    — Hai dupa el! ii zise Roverandom Ciinelui-de-Mare; chiar asta si facura cei doi ciini rai, care aruncara cu pietre in caleasca, ori de cite ori aceasta trecea pe sub peretii de stinca. Dupa cum v-am mai spus, puteau sa se strecoare uimitor de iute, asa ca fisneau inainte, se ascundeau in tufisurile de alge si impingeau tot ce se putea desprinde in jos. Asta il scotea din pepeni pe vrajitor, insa cei doi nazdravani aveau grija sa nu fie detectati.„