Sărutul pictat - Ediție de buzunar
Gustav Klimt avea o muză secretă. Aceasta este povestea ei.
Tulburătoarea poveste de iubire dintre pictorul vienez Gustav Klimt și Emilie Flöge, femeia care a pozat pentru capodopera Sărutul și al cărei nume artistul l-a șoptit cu ultima suflare, pe patul de moarte.
Viena, 1886. Un oraș al cafenelelor elegante, al operei și al unei comunități artistice în plină efervescență. Emilie, de numai doisprezece ani, cunoaște un pictor fermecător, dar controversat. Angajat de tatăl ei ca să-i dea lecții de desen, Klimt îi prezintă lui Emilie lumea boemă a artiștilor, a modelelor senzuale și a bogaților decadenți, care o înspăimântă și o fascinează deopotrivă.
O meditație despre artă și artificial. Misterul lui Klimt, scos în relief mai frumos ca niciodată. - The New York Times
Un limbaj senzual, bogat și foarte expresiv. - Publishers Weekly
Traducere din limba engleză de Irina Cerchia.
Fragment din volumul "Sărutul pictat" de Elizabeth Hickey:
"Când ne-am întors la tata, l-am găsit vorbind cu un bărbat pe care nu îl cunoșteam. Acesta purta un sacou ponosit, cu o margaretă roz la butonieră. Nu mai văzusem pe nimeni să poarte așa ceva. Nu era foarte înalt, dar era lat în umeri și foarte impunător. Era la fel de bronzat ca femeia care vindea înghețată. Într-o mână avea o servietă de piele și ceva care semăna cu o trusă de scule în cealaltă.
Am șovăit puțin, intimidate.
- Nu poartă pălărie, a spus în șoaptă Pauline.
- Poate e țigan, și-a dat cu părerea Hélène.
- Iată-le pe fiicele mele! a exclamat tata. Fetelor, veniți să-l cunoașteți pe domnul Klimt!
- Ce mai faceți, domnule Klimt?
Am făcut o reverență așa cum am fost învățate, încercând totuși să nu vărsăm înghețata. Când mi-am plecat capul, am văzut cum bărbatul se amuza pe seama noastră.
- Mă faceți să mă simt ca un bătrânel sau ca un prinț, a spus el. Toți îmi spun Gustav. Și nimeni nu face plecăciuni în fața mea.
- Domnul Klimt este pictor, a continuat tata, de parcă asta ar fi explicat totul: sacoul, floarea, bronzul, râsul, tot.
-– Mă duc să montez un șevalet lângă muzeul de artă. Fratele meu a ajuns deja acolo. Ne face reclamă. Și uneori oamenii ne dau câțiva bănușori ca să le facem un desen, ceea ce, vorba aia, nu strică.
Apoi ne-a făcut cu ochiul. Niciuna dintre noi nu știa ce să facă. Puteam să mâncăm ce mai rămăsese din înghețatele noastre, sau era nepoliticos? Hélène a încercat să soarbă încetișor sucul de pe fundul cornetului, dar Pauline a pocnit-o.
Spunea că are niște idei despre un nou model de pipă. Cu o cupă mai mică, cu o lucrătură complicată în lemn de nuc și filigran aurit. Tata îl asculta și părea interesat. Era de părere că domnul Klimt ar trebui să mai vină pe la fabrică uneori și să-i arate schițele.
Apoi tata i-a spus că ne grăbim și i-a strâns mâna. Klimt s-a înclinat și dus a fost, trecând prin mulțime, dar s-a mai întors o dată și ne-a zâmbit.
Iar noi ne-am continuat drumul spre Rathaus. Am tăcut, gândindu-mă la acel bărbat. Nu apăreau foarte des oameni noi în viețile noastre atent controlate și supravegheate.
Voiam să-l văd pe Klimt desenând. Știam că papa nu ar fi niciodată de acord."