Cartea de fata, scrisa cu sensibilitate si inteligenta, cu emotie coplesitoare pe alocuri, este un eveniment al gandului asezat in orizontul propriei mirari: mirarea ca frumosul poate fi captat in cuvinte. Un tata de 39 de ani, instruit, cu vadita apetenta pentru lecturi filosofice, ii adreseaza propriului fiu, de 6 ani, o scrisoare emotionanta. Citind-o, ai impresia, ca iti este adresata, peste ani, de propriul parinte ori ca ai vrea sa o adresezi, la randul tau, ca insemn al grijii parintesti, propriului copil. 

„Ma uit la tine, fiul meu drag, si multumesc cerului ca te am. Va veni o vreme cand bucuriile mele nu le voi trai prin mine insumi. Tu vei fi delegatul bucuriilor mele, prin tine si faptele tale imi voi trai eu bucuria mai tarziu. Nu este doar cazul meu. Este o randuiala mai veche: parintii traiesc mult dincolo de sfarsitul alcatuirii lor fizice gratie copiilor lor, ei supravietuiesc putin in bataia inimii si in pulsul sangvin al proprilor copii atunci cand pulsul lor inceteaza. Poate ca asta este singura vesnicie data pamantenilor. Cine stie!“ - Cosmin Neidoni