„Sa ne intoarcem in anul 1947, pe 8 septembrie, in Gara de Nord. Fiica, frumoasa si emotionata, pleca din Bucuresti pe scara unuia dintre ultimele trenuri (la propriu si la figurat) catre lumea libera, cu doi trandafiri rosii in mana, iar mama ramanea – dupa cum i-o va spune in scrisorile de mai tarziu – «cu spinii lor infipti in inima». Monica Lovinescu credea ca pleaca pentru doi-trei ani. Ecaterina Balacioiu-Lovinescu avea presentimentul ca despartirea va fi pentru totdeauna. A stiut din primul moment ca plecarea Monicai o lasa singura pentru tot restul vietii, a presimtit ca moartea ii va fi umilitoare si trista, i-a scris fiicei ei, in metafore care, din pacate, vor corespunde intocmai realitatii, despre «sarma ghimpata» care o va incercui, despre sfarsitul vietii ei «fara adapost, fara sprijin, fara mormant» si despre «gandul cumplit ca fiinte dezgustatoare si-ar bate joc de trupul acesta istovit, ca le voi auzi vocile rostind cuvinte nemiloase si ca voi indura, si dincolo de viata, cele mai adanci tristeti, cele mai grele insulte». Precum personajele din tragedia antica, si-a presimtit permanent destinul, cu un fel de luciditate mai presus de logica.“ - Astrid Cambose