Semne din trecut

Ideea acestei lucrari s a nascut dintr un interes comun pentru filosofia lui Plotin si pentru filosofia contemporana a semnului. Lecturile noastre in aceste domenii ne au permis sa observam ca maniera in care Plotin concepe fiinta si lumea formelor inteligibile prezinta compatibilitati si asemanari remarcabile cu anumite aspecte ale filosofiei contemporane a semnului. In pofida acestei situatii, filosoful antic nu este aproape nicaieri recunoscut ca fiind unul dintre precursorii acestor teorii filosofice. Convingerea noastra insa este aceea ca Plotin merita un asemenea loc, iar lucrarea de fata intentioneaza sa puna in lumina temeiurile unei astfel de teze. Ideea care anima intregul studiu este aceea ca metafizica plotiniana are in mod esential un caracter semiotic si ca se dezvolta in jurul unei teorii a fiintei ca semn. Felul in care descrie natura si relatiile dintre fiintele reale, adica dintre formele inteligibile, precum si ideea ca fiinta insasi este o manifestare a principiului unic par sa indice, impreuna, natura semiotica a celor care sunt. Privindu l pe Plotin din acest unghi, dupa cum vom vedea, se pot construi cel putin doua argumente majore in sprijinul tezei de mai sus. Primul argument are la baza faptul ca filosoful antic gandeste formele ca pe niste entitati esential relationale, care se constituie reciproc, in conditiile interconectivitatii lor. Din aceasta perspectiva, lumea plotiniana a formelor poate fi descrisa ca un sistem semiotic autoreferential, in care fiecare forma componenta trimite indefinit la alte forme, demonstrandu si, astfel, compatibilitatea cu principiul semiozei nesfarsite. Cel de al doilea argument se sprijina pe teza plotiniana, conform careia fiinta insasi este amprenta principiului unic. Astfel, in viziunea sa, fiinta nu constituie explicatia ultima a tuturor lucrurilor, ci se afla ea insasi in nevoia de a fi interpretata, principiul unic fiind singurul care se afla deasupra oricarei modalitati. Asadar, daca primul argument are in vedere entitatile care constituie fiinta, cel de al doilea are in vedere fiinta in totalitatea ei. In primul sens, fiintele sunt semne, pentru ca trimit in permanenta unele la altele; in sensul al doilea, fiinta insasi devine semn al principiului care o transcende. Intentia lucrarii este aceea de a dezvolta ambele argumente, plasandu le in contextul invataturilor plotiniene explicite referitoare la semn. Vom incerca, mai intai, sa extragem aceste invataturi din pasajele care le contin si care sunt risipite pe intregul cuprins al Eneadelor, nadajduind sa putem arata, ulterior, felul in care Plotin face uz de ideile sale semiotice in edificarea metafizicii formelor. Prezentarea argumentelor este precedata insa de un capitol introductiv, unde vom sublinia dificultatile teoretice care l au determinat pe Plotin sa dezvolte o metafizica de felul acesta. - Dan Tomulet