Cuviosul Paisie a facut, si continua sa faca si dupa adormirea sa, multe minuni. Nu a fost un fals facator de minuni. A fost un om al lui Dumnezeu, un crestin adevarat. Era un om al dragostei si al jertfei; om care isi oferea, in adevaratul sens al cuvantului, intreaga fiinta si intreaga viata lui Dumnezeu si celui creat dupa icoana Lui, omului. A fost atletul lui Hristos,  slujitorul omului, ascetul monahismului ortodox. Prezenta lui era prezenta dragostei; a dragostei adevarate si dezinteresate, fara limite. Limitele ei erau nemarginirea. Traia in ceilalti, fara a inceta vreodata sa fie el insusi. Adevaratul lui eu era aproapele, toti cei de langa el. Iesea la propriu din sine, pentru a se oferi celorlalti. Odata oferit celorlalti, ii unea pe toti in sine: in dragostea sa, in purtarea sa de grija, in nelinistea sa si, mai ales, in rugaciunea sa. Cand iti asculta durerea sau marea ta problema, suspina adanc. Facea durerea sau problema ta durerea si problema sa. Te introducea in programul lui de rugaciune si nu te uita niciodata. Te sprijinea, crea perspective, dadea raspunsuri si sfaturi pe care poate ca nu le intelegeai imediat, dar a caror noima o descopereai mai tarziu. Isi amintea numele tuturor si problemele lor. El uita doar suferintele sale. Multumea lui Dumnezeu pentru durerile si bolile lui. Niciodata nu a cerut izbavirea de acestea.

Combatea mai ales nedreptatea, dar si goana dupa drepturi a oamenilor duhovnicesti. Omul, zicea, cu cat este mai lumesc, cu atat mai multe drepturi are; cu cat este mai duhovnicesc, cu atat mai putine drepturi are... Chiar si oamenii duhovnicesti cer o dreptate juridica si mai zic ca cred in Dumnezeu! "Dreptul tau, dreptul meu". Deschiderea spre universalitate se face prin sacrificiul pentru altul. Cu cat se maturizeaza duhovniceste omul, cu atat mai putine drepturi isi revendica. Astfel este pusa in aplicare dreptatea dumnezeiasca. Dreptatea omeneasca, oricat de perfect ar fi aplicata, nu poate sa‐i uneasca pe oameni. Nu poate si nu sta in firea ei sa elimine pe "al meu" si pe "al tau" - acest cuvant rece, dupa cum il numeste Sfantul Ioan Gura de Aur, care distruge unitatea dintre oameni. Traim intr‐o epoca in care toate sunt nivelate si, mai inainte de toate, persoana umana. Globalizarea urmareste sa ne transforme in simple cifre, sau, mai exact, in numere. In locul omului globalizat, care se asfixiaza incatusat in eul propriu, Cuviosul Paisie a pus in lumina pe omul autentic, universal, care "incape" in sine intreaga lume, toata existenta umana. Ne‐a aratat, prin prezenta sa, cum ne‐a dorit dintru inceput Dumnezeu si cum doreste intotdeauna sa devenim. - Gheorghios Mantzaridis, Profesor la Facultatea de Teologie din Tesalonic