La Ion Marin Sadoveanu, pentru intaia oara, romanul nu se intoarce in satira impotriva parvenitismului si in elegie pentru reprezentantii crepusculari ai marii proprietati rurale.
D-sa contureaza fizionomiile, pune oamenii sa faptuiasca, ii lasa apoi sa actioneze potrivit logicii interioare individuale si nu intervine in nici un fel ca sa-si tradeze preferinta pentru vreunul sau altul.
N-am citit poate de la Ion de Liviu Rebreanu un roman romanesc asa de obiectiv ca Sfarsit de veac in Bucuresti.

Fragment din roman:

"Apoi o usa se tranti si o perdea abia de se dadu la o parte. Din casa, Jurubita il privea. Stia ca a spus ceea ce trebuia sa spuna. Se gandea la Urmatecu si la ce ar fi in stare sa-i faca, daca ar afla ca a rostit numele batranului Dorodan. Si se bucura de mania lui Iancu. Intalnirea cu Bubi mersese cam greu, dar simtea ca a jucat bine. Era multumita. L-a privit pe Bubi, de dupa perdea, cum s-a indepartat incet si ingandurat. Apoi a inceput sa se dezbrace. Aseza fiecare lucru, bine scuturat, la locul sau, intr-un garderob lucios de nuc. Palaria, langa umbreluta; ghetele dedesubt, iar pe doua cuie de lemn, intinsa si infoiata, rochia, mangaiata cu drag, in toate volanasele ei. Panglicile late si rosii, cu care fusesera trase rufele cele bune, de parca ar fi trebuit sa fie vazute de cineva, le-a scos, le-a impaturit si le-a asezat intre batiste. Robotind, numai in camasa, femeia intrase in garderobul cel mare ca intr-o odaie. Trecea usor mainile peste toate cate purtase, stranse acum intr-un maldar de culori. Un miros greu de garoafa si paciuli se risipea din incheieturile vechii mobile. Jurubita mangaia ceea ce avea si se gandea zambind la ceea ce o sa mai aiba! Si la gandul acesta incepu sa cante cu un glas indelung tremurat, pe note pline si cuvinte de dragoste.
Tot intr-o casa de-a Barbilor, nu departe, pe cheiul garlei, deasupra unei fierarii, locuia Ioachim Dorodan. Il uitasera acolo si oamenii, si vremurile. Numai nelinistita si neincetata groaza a lui Urmatecu, de omul acesta slab si bland, i-l aduceau aminte. Umflatu traia ingrijit de o nepoata, care descurca cum putea mica lor gospodarie din pensia pe care o primea unchiul sau de la conu' Barbu. Batranul Dorodan nu mai vrea sa iasa din casa. El, care a alergat o viata intreaga cu brisca de la o mosie la alta a boierului, acum se multumea sa stea ceasuri intregi si sa priveasca peretele de deasupra divanului, unde ca o floare, erau batute in tinte fotografii vechi, facute de baron.
Multe erau iscalite. Toate purtau anul pe ele, cele ale lui Bubi mai ales, la toate varstele, Dorodan le privea, fuma tigara dupa tigara, si gandul, greoi, abia de i se muta de pe una pe cealalta, ca o musca lenesa de vara. In casa plutea intotdeauna un miros de cafea fiarta de curand, pentru ca Umflatu era un mare cafegiu. Era singura lui patima. Ea il tinea treaz din picoteala ce-i venise, ca o boala, odata cu tristetea adusa de Urmatecu in viata lui. "