Sfârșitul Bizanțului

Cea mai grea incercare la care a fost supus crestinismul in calatoria lui erudita printr-o epoca barbara.

Umbra sumbra a stralucirii apuse, evocare si emotie, destine personale si manevre diplomatice, acte de sfidare si viclenie, suferinta, tradare si lacomie, o fresca bizantina ce deschide noi perspective asupra motivelor necrutatoare care au dus la caderea unui fascinant imperiu, o saga lucida si captivanta ce readuce la viata bizantini, turci si latini disparuti demult, intr-un spectacol istoric incarcat de fler descriptiv, care dezvaluie ca nu a existat niciodata o ruptura definitiva intre Rasarit si Apus, si nici intre musulmani si crestini.

 

Biserica Ortodoxa a reprezentat neintrerupt comunitatea de credinta a majoritatii descendentilor din bizantini, in pofida unor dezertari la catolicism si islam. Liturghia si intregul ceremonial s-au pastrat ca pe vremea imparatilor. Oamenii au continuat sa inalte biserici si sa picteze icoane in inconfundabilul stil bizantin, nu numai pe teritoriile fostului imperiu, ci si in alte tari ortodoxe. Limba greaca vorbita de Paleologi si de supusii lor a fost dusa mai departe de urmasi, fie si cu infiltrari generoase de cuvinte imprumutate, turcesti si italiene. Daca tragem o linie, desi imperiul nu a fost capabil sa infrunte fortele colosale pornite impotriva lui, religia, arta si limba Bizantului au demonstrat o rezistenta remarcabila. Secole la rand dupa caderea Constantinopolului, aceste comori supravietuitoare s-au pastrat profund in supusii vorbitori de greaca ai sultanului otoman, care se considerau mai departe "Romei“, avand sentimentul identitatii lor distincte si speranta ca un imparat crestin va veni din nou, intr-o buna zi, sa domneasca la Constantinopol.