Si acum ce facem, micutule? reflecta cu o luciditate remarcabila starea de spirit a tineretului german din perioada Marii Crize, cu saracia acuta, lipsa de perspective si tulburarile politice. In timpul unei vizite la ginecolog in speranta de-a gasi un mijloc eficient de contraceptie, Johannes si Emma afla cu stupoare ca urmeaza sa aiba un copil si hotarasc sa se casatoreasca. Desi tineri si lipsiti de experienta, casatoria pare a fi solutia perfecta pentru ei, fiindca se iubesc cu adevarat, convinsi ca si-au gasit jumatatea. Dar oare iubirea este de-ajuns ca sa-ti intemeiezi o familie intr-o Germanie secatuita de criza economica si de plata reparatiilor de razboi, unde rautatea, ura si violenta alimentate de nazisti cistiga tot mai mult teren, iar omul marunt traieste sub amenintarea somajului, a mizeriei, a foametei? Ecranizat imediat dupa publicare cu intentia de a avertiza opinia publica asupra urmarilor antisemitismului, romanul i-a atras scriitorului ostilitatea regimului nazist in ascensiune.

„Din clipa in care ma asez si scriu primul rind, sint pierdut, o forta irezistibila pune stapinire pe mine. Forta asta imi dicteaza cum si cit trebuie sa scriu, fie ca vreau sau nu, chiar daca lucrul asta ma imbolnaveste… M-am intrebat de sute de ori ce anume ma mina asa de la spate. E ca o otrava pe care nu pot sa mi-o scot din minte ori din trup, sint insetat de ea, vreau sa iau tot mai multa, mereu, in fiecare zi din restul vietii mele.” (Hans Fallada)

 

„Fallada merita cele mai inalte aprecieri pentru ca a facut o relatare atit de realista, de veridica, atit de fidela a vietii obisnuite.” (Hermann Hesse)

 

Fragment din volumul "Si acum ce facem, micutule" de Hans Fallada:

 

"- Inflatia, raspunde Pinneberg precaut.

- Nu se poate sa se fi terminat banii, spune batrana fara sa-l asculte. Stau aici si socotesc. Mereu am notat totul. Stau si socotesc. E notat aici: jumate de kil de unt - trei mii de marci... Poate jumate de kil de unt sa coste trei mii de marci?

- Cand e inflatie..., incepe si Mielusica.

- Vreau sa va spun cum. Acum stiu, banii mi-au fost furati. De unul care a locuit aici cu chirie, ala mi i-a furat. Stau si ma gandesc: Care a fost? Dar nu sunt in stare sa-mi aduc aminte nume si dupa razboi au locuit atat de multi aici. Stau si-mi rascolesc amintirile. Cred ca trebuie sa fi fost unul foarte destept, ca sa nu-mi dau seama, mi-a falsificat registrul contabil. Dintr-un trei a facut trei mii si eu n-am observat.

Mielusica se uita disperata. la Pinneberg. El nu ridica privirea din podea.

- Cincizeci de mii... Cum pot sa se termine cincizeci de mii? Am stat aici si-am socotit tot ce-am cumparat in anii de cand mi-a murit barbatul, ciorapii si cele cateva camasi, eu am avut o zestre frumoasa, nu-mi trebuie prea multe, totul e notat. Nici macar cinci mii, atat va spun...

- Dar a avut loc si reforma monetara, face Mielusica o noua incercare.

- Mi i-a furat, spune plangaret batrana si lacrimile limpezi ii curg fara efort. Pot sa va arat registrele, acum am observat, mai incolo cifrele sunt altfel, cu o multime de zerouri.

Se ridica si se indreapta spre biroul din lemn de mahon.

- Chiar nu-i nevoie, spun Pinneberg si Mielusica.

Atunci se intampla: ceasul, pe care Pinneberg il lasase in dormitorul batranei, bate repede si clar ora noua. Batrana se opreste la jumatatea drumului. Sfredeleste cu ochii intunericul, asculta cu gura intredeschisa, cu buzele tremurand.

- Da? intreaba ea cu teama.

Mielusica il apuca pe Pinneberg de brat.

- Asta e ceasul pe care l-am primit la logodna de la barbatul meu. Nu statea de fapt dincolo?

Ceasul s-a oprit din batut.

- Voiam sa va rugam, doamna Scharrenhfer, incepe Mielusica.

Dar batrana n-o aude, poate ca nu asculta oricum pe nimeni. Impinge usa crapata: aici se afla ceasul, care se vede pana si in lumina slaba.

- Tinerii mi-au adus inapoi ceasul, sopteste batrana, cadoul de logodna de la barbatul meu. Nu le place tinerilor astora la mine. Nici ei n-o sa ramana la mine. Nimeni nu ramane...

Cum termina de spus toate astea, ceasul incepe din nou sa bata, si mai repede, si mai clar, bataie dupa bataie, de zece ori, de cincisprezece ori, de douazeci de ori, de treizeci de ori...

- E din pricina c-a fost miscat din loc. Nu suporta sa fie miscat din loc, sopteste Pinneberg.

- Doamne Dumnezeule, hai repede! il roaga Mielusica.

Dar batrana, stand in usa, nu-i lasa sa treaca, se uita la ceas.

- Bate, sopteste ea. Bate tot timpul. Si apoi nu mai bate deloc. Il aud pentru ultima oara. Totul pleaca de langa mine. Si banii s-au dus. Cand batea ceasul, ma gandeam mereu: a fost al sotului meu...

Ceasul a amutit.”