Singur pe lume este povestea micului orfan Remi. Este un roman de initiere prin excelenta, caci eroul creste si se maturizeaza dand piept cu viata plina de privatiuni si confruntandu-se cu adevarate drame.
Hector Malot ne poarta, alaturi de Remi si Vitalis, de cateii Capi, Dolce si Zerbino si de maimuta Sufletel, prin Franta si Anglia din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. In tot acest timp, Remi nu-si pierde speranta ca intr-o buna zi isi va regasi adevarata familie. Povestea are un final fericit: eroul isi intalneste mama si fratele si descopera ca este mostenitorul unei mari averi.
    Hector Malot
    Scriitor prolific, autor a numeroase romane publicate de-a lungul unei cariere literare ce se intinde pe aproape patru decenii, Hector Henri Malot (1830–1907) este cunoscut si astazi de cititorii de toate varstele datorita unuia dintre acestea, „Sans famille” (Fara familie), aparut in 1878 si incununat cu premiul Academiei Franceze. La putin timp dupa aceea, in 1882, editura J. Hetzel avea sa tipareasca o frumoasa editie ilustrata de E. Bayard, majoritatea desenelor atat de sugestive ale acestuia fiind reproduse si in editia de fata. O editie care, sub titlul impus de talmacirile anterioare ale romanului — „Singur pe lume” —, le ofera cititorilor o noua versiune in limba romana a intamplarilor prin care trece micul sau erou, Remi, un copil pierdut, nevoit sa infrunte nenumarate vicisitudini si priva tiuni, fara sa-si piarda speranta ca intr-o zi isi va regasi adevarata familie.

Fragment:

" Erau zile cand, fiind singur, ma gandeam si-mi spuneam:
    — Esti prea fericit, baiete, situatia asta nu va dura!
    Ce se va intampla si cum va veni nenorocirea nu puteam sa prevad, eram aproape sigur ca aceasta va veni nu peste multa vreme.
    Asta ma facea sa fiu adesea trist; dar, pe de alta parte, acest lucru av si o parte buna; pentru a evita orice fel de nenorocire, ma straduiam sa fac t mai bine ceea ce aveam de facut, gandindu-ma ca, daca va interveni cev asta se va intampla doar din cauza mea.
    Nu a fost din cauza mea, dar, chiar daca m-am inselat asupra acestui punct, am presimtit din timp nenorocirea.
    Am spus ca nenea Acquin cultiva micsandre; este o cultura destul de usoara, pe care gradinarii din jurul Parisului o reusesc foarte bine. Şi ce dovada ar putea fi mai convingatoare decat florile mari si frumoase pe care le aduc in piaţa, in aprilie si mai? Singura indemanare ce se cere gradinarului este de-a alege plantele cu flori duble, caci moda respinge florile simple. Dar, deoarece semintele ce se pun in pamant dau atat flori simple, cat si flori duble aproape in aceeasi proportie, interesul este sa pastrezi doar plantele cu flori duble, altfel ai fi nevoit sa ingrijesti cu mari eforturi jumatate din plante, pe care sa le arunci apoi in momentul in care vor inflori, adica dupa un an de cultura. Aceasta operatie se face dupa examinarea frunzelor si a tulpinii. Putini gradinari stiu s-o faca, si este chiar un secret care s-a pastrat din tata in fiu in cateva familii.
    Cand cultivatorii de micsandre vor sa faca alegerea plantelor duble, se adreseaza unora din confratii lor care poseda acest secret si acestia fac o „vizita" acasa, la fel ca medicii sau expertii, sa dea „consultaţii".
    Nenea Acquin era unul dintre cei mai renumiţi specialisti din jurul Parisului, astfel ca, in momentul in care trebuia sa aiba loc aceasta operatie, toate zilele u erau ocupate. Atunci, pentru noi, si mai ales pentru Etiennette, era perioada cea mai grea, caci intre colegi nu faci vizite fara sa bei un litru, cateodata doi sau chiar trei de vin, si, dupa ce vizita astfel doi sau trei gradinari, nenea Acquin se intorcea acasa rosu la fata, cu limba impleticita si cu mainile tremurand. "