In 1989, Svetlana Aleksievici a indraznit sa incalce unul dintre ultimele mari tabuuri ale imperiului sovietic: mitul razboiului din Afganistan, al soldatului „internationalist” care ajuta un popor inapoiat sa construiasca socialismul. Intre 1979 si 1989, un milion de militari sovietici au trecut prin Afganistan, provocand aici distrugeri uriase si ramanand ei insisi marcati de experienta unui conflict nerecunoscut oficial. Mortii erau trimisi inapoi in URSS in sicrie sigilate de zinc, in timp ce, intorsi in patrie, mare parte din supravietuitori nu s-au putut reintegra si au devenit, in ochii altora, violatori si criminali.

    „Soldatii de zinc” prezinta marturiile emotionante ale unor participanti la razboi – soldati, ofiteri, asistente medicale – si ale unor mame care si-au pierdut copiii in Afganistan, intr-o carte socanta prin onestitatea ei brutala. Este o reconstituire tulburatoare si de neuitat a realitatii si absurditatii razboiului.

 

   „Cand m-am intors... mama m-a dezbracat ca pe un copilas si m-a pipait peste tot: „Esti intreg, dragutule". Pe dinafara sunt intreg si nevatamat, dar pe dinauntru ard. Nimic nu-mi place: soarele stralucitor nu-i bun, un cantec vesel nu-i bun, rasul cuiva nici el nu-i bun. Ma temeam sa raman acasa singur, dormeam cu ochii intredeschisi. In camera mea cartile, fotografiile, casetofonul, chitara erau aceleasi. Numai eu cel de atunci... nu mai sunt... Nu pot sa ma plimb prin parc — ma tot uit peste umar. In cafenea, chelnerul se pune in spatele meu: „Ce doriti?", iar mie vine sa sar de pe scaun si s-o iau la fuga, intr-atat nu suport sa stea cineva inapoia mea. Cand vad vreo lepadatura, nu ma pot gandi decat sa-i trimit un glont in ceafa. Acolo puteam sa ma duc la oricare si sa-l tai ca pe-o gaina... Si razboiul ar fi sters orice. De fapt, trebuia sa faci lucruri exact opuse celor care se fac pe timp de pace. Iar aici trebuie sa uiti de toate deprinderile capatate la razboi. Eu sunt un foarte bun tragator, arunc grenadele cu foarte mare precizie. Cui ii trebuie asa ceva aici? Acolo ni se parea ca avem ce apara. Ne aparam Patria, viata. Dar aici, prietenul nu poate sa-ti imprumute nici cinci ruble — nu-l lasa nevasta. Ce prieten mai e si asta?

    Si mi-am dat seama ca acasa nimeni nu are nevoie de noi, de ceea ce am trait noi acolo. E ceva in plus, nepotrivit. Si noi suntem in plus si nepotriviti. Imediat dupa ce m-am intors, am lucrat ca mecanic la un service auto si ca instructor in Comitetul Raional de comsomol. Dar am plecat. Peste tot e o mizerie. Oamenii sunt interesati numai sa castige cat mai mult, sa-si faca vile, sa-si ia masini, sa dea tunuri.”