„Vreau sa scriu o dare de seama despre anomaliile mele. In viata mea obscura, in afara oricarei istorii, si pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa in taxinomiile ei, s-au intamplat lucruri care nu se intampla, nici in viata si nici in carti. As fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbura si ambiguizeaza sensul faptelor. As putea sa le pastrez pentru mine, cum le-am tinut pana acum, si sa ma gandesc la ele pana-mi crapa capul in fiecare seara in care stau ghemuit sub patura, pe cand afara ploaia izbeste furios in geamuri. Dar nu mai vreau sa le pastrez doar pentru mine. Vreau sa scriu un raport, desi nu stiu inca in ce fel si ce-am sa fac cu paginile astea. Nu stiu nici daca e timpul potrivit pentru asta. Inca n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenta, faptele mele sunt vagi fulgerari in netezimea banala a celei mai banale vieti, mici crevase, mici inadvertente. Formele astea informe, aluziile si insinuarile, accidentele de teren uneori insignifiante in sine, dar capatand, luate-mpreuna, ceva strain si obsedant, au nevoie de o forma ea insasi noua si neobisnuita ca sa poata fi relatate. Nu roman si nici poem, caci ele nu sunt fictiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindca multe dintre faptele mele sunt singularitati ce nu se lasa reproduse nici macar in laboratoarele mintii mele.“
Fragment:

"De ce ştiu că exist dacă ştiu de asemenea că nu voi mai fi? De ce mi s-a dat acces la spaţiul logic şi la structura matematică-a lumii? Doar ca să le pierd când trupul mi se distruge? De ce mă trezesc nopţile la gândul că voi muri, şi mă ridic în capul oaselor, acoperit de sudoare, şi ţip, şi mă zbat, şi-ncerc să-mi inăbuş gândul intolerabil că voi dispărea pentru eternitate, că nu voi mai fi niciodată, până la capătul timpurilor? De ce lumea se va sfârşi odată cu mine? imbătrânim, aşteptăm liniştiţi în şirul condamnaţilor la moarte. Suntem executaţi unii după alţii în cel mai sinistru lagăr de exterminare. Suntem dezbrăcaţi mai întâi de frumuseţe, de tinereţe şi speranţă. Suntem infăşuraţi în veşmântul de penitenţi ai bolilor, ostenelii şi putreziciunii. Ne mor bunicii, ne sunt executaţi în faţa noastră părinţii şi deodată timpul se scurtează, şi-ţi vezi brusc faţa-n tăişul securii. Şi-abia atunci ai revelaţia că trăieşti într-un abator, că generaţii sunt măcelărite şi le-nghite pământul, că miliarde sunt împinse mai departe în gâtlejul iadului, că nimeni, absolut nimeni nu scapă. Că nu mai trăieşte nici un singur om din cei pe care-i vezi în filmele lui Melies ieşind de pe poarta unei fabrici. Că absolut toţi cei dintr-o poză sepia de-acum optzeci de ani sunt morţi. Că toţi venim pe lume dintr-un înspăimântător abis fără memorie, că suferim inimaginabil pe-un fir de praf din lumea nesfărşită şi că pierim apoi, într-o nanosecundă, ca şi când n-am fi trăit, ca si când n-am fi fost niciodată. "