Fragment:

 

    “Era in ziua aceea un vazduh limpede ca lacrima. Inflorisera trandafirii salbatici si sulfina. Era vremea cand canta toate pasarile campului, cand taraie din niste usoare strune miile de gaze de prin fanuri. Ciocarliile umplusera vazduhul de cantare.

    Glasurile copiilor din Borzesti s-amestecau cu glasurile pasarilor, si parca era ziua aceea un imn inchinat frumusetilor nemuritoare ale firii. Deodata prima ceata de copii, in frunte cu Stefanita, s-a ascuns la panda intr-o padurice. Cealalta, in frunte cu Mitrut, s-a ascuns dupa un deal, pe unde navaleau de obicei tatarii cei adevarati. Apoi s-a aratat Mitrut, ca un han tataresc ce se prefacea ca este, iscodind cu ochii imprejurimile stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat in navala, umpland valea de veselia strigatelor. A iesit si ceata lui stefanita din padure, si sagetile de trestie vajaiau usurel, intrecandu-se cu bazaitul bondarilor. Batalia a durat aproape un ceas. Tare era Stefanita, tare si Mitrut, dar pana la urma Stefanita a iesit biruitor. Prins intre niste lanci de trestie, ca un han-tatar, Mitrut a fost dus la judeti, in fata puilor de moldoveni. Asezat pe un butuc, sub stejarul cel ramuros, Stefanita a prins a-l judeca strasnic, intrebandu-l: De ce-i calca tara? De ce ucide copiii? De ce da foc satelor? Nu se pot apuca navalitorii de munca pamantului, sa nu mai fie spaima pentru tara Moldovei? 

    Intrebandu-l, Stefanita isi limpezea, de fapt, primejdia tatarilor si necazurile oamenilor. Isi stranse pumnii. In lungul obrazului ii aluneca o lacrima, intaia lacrima de ciuda.

    Vazuse cu ochii lui sate arzand si carele Moldovei in pribegie. Vazuse si corbi zburand spre starvtirile oamenilor. Zarise si tatari, pe un deal, departe, si-n urma lor cerul era inrosit de focuri. Asta era intaia amintire a voievodului despre tatari.”