Katie Price, o adolescenta de saptesprezece ani, sufera de o boala rara, care o face extrem de sensibila la lumina soarelui si care ii pune viata in pericol. Izolata in propria casa in timpul zilei, compania ei se limiteaza doar la tatal ei vaduv si la cea mai buna (si singura) prietena pe care o are. Dar, in fiecare seara, la caderea noptii, isi ia chitara si merge la gara pentru a le canta oamenilor care vin si pleaca. CHARLIE REED este un fost atlet de top, care se afla intr-un moment de cumpana in viata lui. El este cel pe care Katie il urmareste de multi ani de la distanta. Cand baiatul nimereste intr-o seara la una dintre cantarile ei, destinul intervine si cei doi pornesc intr-o aventura romantica nascuta sub o stea potrivnica. Pe masura ce se provoaca unul pe celalalt pentru a-si urma visurile si se indragostesc sub cerul noptii de vara, intre Katie si Charlie se creeaza o legatura suficient de puternica pentru a-i schimba atat pe ei, cat si pe toti ceilalti din jurul lor.

Pentru ca intotdeauna iubirea lumineaza calea.
Fragment din roman:

"Sigur, ii spun.
Insa nimic nu se schimba niciodata cand vine vorba de XP. Niciun fel de tratamente noi. Numai „fereste-te de soare pana ce boala te va prinde la un moment dat". Sunt prizoniera codului meu genetic, ceea ce e de-a dreptul naspa.
— Katie, promite-mi ca nu-ti vei pierde niciodata speranta, spune tata, cu o voce extrem de emotionata.
Ridic privirea si il vad straduindu-se sa-si tina firea. Mi-as dori sa putem vorbi despre cat de putin timp, statistic vorbind, mi-a mai ramas si despre tot ce as vrea sa realizez in acest rastimp. Sa vin cu un plan pentru o viata buna, stiind ca nu prea avem control asupra cantitatii. Insa el pur si simplu nu pare capabil de asta. Ma intreb, nu pentru prima data, cum s-ar fi descurcat mama cu toate astea. De vreme ce ea a murit cu cateva luni inainte sa fiu diagnosticata. Nu voi sti niciodata, ceea ce inseamna ca mereu imi voi pune intrebarea asta. Oare ar fi facut fata mai bine?
Nici la asta nu-mi place sa ma gandesc. La data expirarii mele, adica. Sau la cum ar putea fi sa mori. Dar cateodata o fac. Sigur ca ma gandesc. De obicei, noaptea tarziu, cand e mai intuneric decat intunericul si cand numai eu sunt treaza - in casa mea, in cartierul meu, in oras -, ma  intreb daca moartea e cumva similara si la fel de singuratica. Cum ar fi, doar tu, in intuneric, treaz si constient. Sincer, sper ca nu, caci asta ar fi o cruzime de prisos. E ca si cum ai trai aceeasi viata a mea iar si iar, doar ca pentru toata eternitatea.
Asa ca, in loc de asta, zambesc fortat si spun:
— Stii ca n-as face asta niciodata, tata. Suntem luptatori. Nu plec nicaieri. El incearca sa-mi intoarca zambetul, dar e la fel de palid la chip, asa ca adaug:
— Pe bune! N-ai putea sa scapi de mine nici daca ai incerca.
— Bun, deoarece nu cred ca as supravietui, spune el in timp ce se ridica sa plece.
Si iata acea sinceritate pe care am spus ca mi-o doresc. Imi frange inima odata cu a tatei.
• • •
Ma pun la curent cu ultimele postari de pe unul dintre forumurile despre boli rare, cand Morgan imi trimite un mesaj. Am luat carnetul, dar a trebuit sa fug la munca. L-am lasat la ghiseul de bilete. E ceva foarte tipic lui Morgan sa nu aiba timp sa le faca pe amandoua. Am o teorie nedemonstrata ca ea sufera foarte tare de ADHD, din pricina rotitului pe scaunul de la biroul din camera mea - fata asta nu sta niciodata locului - si a absolutei inabilitati de a ajunge la timp pentru orice. Pretinde ca mie imi lipseste o doaga si ca ea este doar o persoana superenergica ce incearca sa indese prea multe activitati in prea putine ore. Am cazut de acord sa nu fim de acord in aceasta privinta. "