"Daca va citi cineva candva scrierile mele, il rog sa se roage pentru mine, sa nu se ingreuieze de neocolitele repetari, sa aiba in minte pomenitele temeiuri ale vietii crestine, sa nu astepte de la mine formulari exacte (ceea ce, de altfel, nici nu este cu putinta), caci chipul expresiilor, precum si intelesul multor cuvinte sant supuse schimbarii de-a lungul vremii. A afla prin rugaciune gandul meu in realitatea sa fiintiala, iar nu intr-o deformare individuala, este totdeuna cu putinta, in vartutea felurilor aparte ale fiecaruia de a patrunde in sfera Dumnezeiestii fiinte."

In cartea de fata, ca si in celelalte carti, Staretul mult vorbeste despre theologie. Tot adevaratul crestin trebuie sa fie un theolog, nu in sens academic, ci in intelesul adanc fiintial al cuvantului. Pentru insusi Staretul theologia devenise starea lui launtrica. El traia predania dogmatica a Bisericii ca realitate a vietii lui de zi cu zi. Hristologia si triadologia nu erau pentru el o stiinta abstracta sau o gimnastica a mintii in exercitii logice, cat insasi viata in Dumnezeu: in ele simtea un izvor nesecat de insuflare ce ii tragea inima catre o fierbinte rugaciune. Mai presus de toate, anume o asemenea theologie ca stare, cuprinsa in cuvinte, incerca Staretul sa impartaseasca, stare in care el insusi traia, starea mintii lui aflate inaintea lui Dumnezeu. Din pricina necontenitei petreceri a mintii in rugaciune, imprejurul Staretului intotdeauna imparatea atmosfera prezentei vii a lui Hristos. Oamenii, intuitiv erau trasi catre el...