In mod paradoxal, studiile de istorie a artelor performative nu par sa se fi aplecat decat foarte rar asupra felului in care s-au dezvoltat discursurile critice; si asta in pofida faptului ca materia de baza care serveste istoriografilor dedicati artelor (din ce in ce mai putini in mediul academic in care-mi desfasor eu activitatea) este reprezentata de discursurile critice: editoriale, eseuri, cronici, anchete, reportaje si interviuri dintr-o epoca sau alta. Foarte putini cercetatori par sa-si fi pus intrebari serioase despre relatia dintre creatie (artistica, teatrala…) si discursurile critice menite s-o reprezinte si s-o evalueze. […] Discursurile criticii nu sunt dependente doar de esteticile (hegemonice sau emergente) si de modurile de productie teatrala ale spatiului si vremii in care au fost scrise, ci si, mai-nainte de toate, de peisajul ideilor politice dominante, de relatiile de putere in raport cu care sunt emise judecatile de valoare. Din acest punct de vedere, discursul critic, chiar si atunci cand nu e (sau nu doreste sa fie) in sine unul normativ, isi deconspira, voluntar sau nu, radacinile axiologice, ideologice, in paralel cu referintele estetice care stau la vedere, in scheletul si carnea argumentatiei critice. - Miruna Runcan

MIRUNA RUNCAN este scriitor si critic de teatru, profesor la Facultatea de Teatru si Televiziune a Universitatii Babes-Bolyai. Este membru al Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru si al Federatiei Internationale a Cercetatorilor Teatrali.