O carte care nu trebuie sa lipseasca fin biblioteca personala.

Caragiale a insemnat, zicea un critic roman (i-am uitat numele), pentru cultura noastra ce-au fost Moliere si Racine pentru cea franceza la un loc. Am impresia, mai mult decat am stiinta risc mare de gafa ca pana la Caragiale dramaturgia autohtona era intai de toate istorica, venirea sa pe scena literara a insemnat mutarea reflectorului de pe eroismul celor vechi la contemporaneitate. Fara elogiu, preaslavire de neam(tipic mai ales liricii perioadei la noi), dar nici cadere in cotidian, caracteristice operei sale sunt simtul acut de psiholog inzestrat pentru tipologii, si verva critica si bine mascata cata drama si furie surda in spatele unui ras!Opera sa nu'i unitara sub aspectul calitatii. "D'ale Carnavalului" e o comedie de toata frumusetea, hazlie pana la lacrimi, insa nu are impactul acela de durata ca "O scrisoare pierduta", sentimentul ca a lovit in puncte sensibile, inca ascunse pana atunci. Totusi nu pot sa nu admir armonia partilor piesei si a persoanelor intre ele. Chiar si in cele mai frenetice momente, cum e sfarsitul actului intai, toate gesturile, intamplarile, contribuie pentru momentul final de ultima ilaritate. Pot doar sa-mi imaginez impresia generala a salii cand candidatul, in ultima scena a primului act, ramane singur in scena, buimacit, plangandu-se ca i-a fost scoasa maseaua gresita imi imaginez si zambesc."Coane Leonida fata cu Reactiunea" e o piesa scurta, care totusi a necesitat multa pregatire, introducere in situatie si personaje mai toata piesa pentru cele cateva momente intense. Leonida, probabil om batran, povesteste Efimitei cu mult aplomb si mandrie despre glorioasa instaurare a "republicii" dupa miscarea din 11/23 februarie (vezi : "monstruoasa coalitie" ), preaslavind-o ca pe binele absolut, un adevarat imperiu al fericirii pe pamant (intr-o Republica, vezi Doamne, cetatenii n-ar plati taxe!). El, republican, revolutionar, isi marturiseste teama de reactionarii din sat. Tarziu in noapte dupa aceea, galagia de afara ii trezeste si-i duce cu gandul la ce e mai rau: Reactiunea. Paranoia acestor doua personaje se consuma in final, piesa fiind destul de hazlie."Napasta", singura drama a scriitorului, e destul de reusita, centrala fiind trairea si vointa unei femei puternice si viclene ce cauta sa-si razbune sotul. Ea e totodata izvorul conflictului, dar si motorul ce misca actiunea mai departe.Esential in comediile "domnului" Caragiale e gustul pentru constructia vie de personaje. Ele nu-s modele preluate si puse sa danseze dupa refrenul tiparelor. Memorabile, citabile, puncte clare de corespondenta tipologica cu concretul, si totusi e de netagaduit ca ele au o realitate a lor ce depaseste litera; personajele lui Caragiale se afla la rascrucea dintre tipologie psihologica si arhetip literar. Fapt admirabil ce le da valoare.