Mi-am dat eu insumi seama de sfarsitul cuvantului in teatru, si inca de multa vreme folosesc obiecte: scaune, cesti, ciuperci, mobile etc. Cred ca piesa cea mai tacuta pe care am scris-o este Noul locatar, in care doar obiectele mai fac cate ceva, precum mesele pentru spiritism care s-ar misca, ascultand de ultima proiectie a energiei nervoase extraconstiente.
In Rinocerii, am incercat sa arat cum devine cu putinta delirul colectiv, orbirea colectiva, si cum un anume adevar poate fi salvat, mentinut intact, intr-o constiinta individuala. Tot ce s-a inteles pana la urma a fost faptul ca Gustave Le Bon descrisese cu mult inainte fenomenul de isterie a multimii.
Este foarte posibil ca Rinocerii sa devina de neinteles – sper – intr-o lume in care toti oamenii vor fi lucizi, vor avea o personalitate libera, o autonomie de gandire, fara sa fie despartiti unii de altii. In acel moment, nu se va mai intelege ce am vrut sa spun. Sau se va incerca sa mi se descifreze piesa ca pe un document al unui timp revolut. Sper ca asa se va intampla. - Eugene Ionescu

Traducere si note de Vlad Russo si Vlad Zografi