Terapie nocivă: Copiii care nu mai știu să crească/ Bad Therapy: Why the Kids Aren't Growing Up de Abigail Shrier ridică un semn de întrebare și trage un semnal de alarmă asupra felului în care ne creștem copiii. Deși analiza este centrată pe realitatea americană, mesajul autoarei va găsi cu siguranță ecou și în rândul multor părinți din România.

 

Cartea jurnalistei de investigație și scriitoarei americane Abigail Shrier este o investigație cu privire la industria sănătății mintale de peste ocean, care, potrivit ei, în loc să îi vindece, îi rănește pe copiii Americii. 

 

Abigail Shrier susține că, indiferent de criteriul pe care îl luăm în considerare, sănătatea mintală a generației Z este mai precară decât a generațiilor anterioare. Ratele sinuciderilor în rândul tinerilor cresc, prescrierea antidepresivelor pentru copii a devenit obișnuită, iar explozia diagnosticelor de tulburări mintale nu a reușit să îi ajute câtuși de puțin pe copiii care se simt în continuare singuri, pierduți și temători în fața maturizării. Ce s-a întâmplat așadar cu tinerii Americii? 

 

Investigația din cartea de față se bazează pe sute de interviuri cu psihologi pentru copii, părinți, profesori și tineri, și analizează modul în care industria sănătății mintale a schimbat felul în care îi educăm, îi tratăm, îi disciplinăm și chiar vorbim cu copiii noștri. În urma acestei riguroase documentări, Shrier a ajuns la o concluzie îngrijorătoare: problema nu sunt copiii, ci experții în sănătate mintală.

 

Abigail Shrier este o autoare americană de succes și o fostă editorialistă The Wall Street Journal, premiată în anul 2021 cu Premiul Barbara Olson pentru Excelență și Independență în Jurnalism. 

 

Cartea sa, Irreversible Damage: The Transgender Craze Seducing Our Daughters (2020) a devenit bestseller în Statele Unite și a fost desemnată „Cea mai bună carte” de publicațiile The Economist și The Times (Londra). Și volumul de față, Bad Therapy s-a bucurat de un succes considerabil, devenind rapid un bestseller internațional.

 

Shrier este licențiată în filozofie la Columbia College, unde a primit și o Bursa Euretta J. Kellett, are un master în filozofie la Universitatea Oxford și a absolvit Facultatea de Drept a Universității Yale.

 

Ea demonstrează că multe dintre metodele terapeutice actuale au efecte secundare serioase și foarte puține beneficii reale. Iată mai jos doar o parte dintre concluziile tulburătoare pe care le trage autoarea în această carte:

• Terapia prin discuție poate încuraja ruminația, blocând copiii într-un cerc vicios de anxietate și depresie;

• „Învățarea socio-emoțională” (Social Emotional Learning) îi dezavantajează pe copiii cei mai vulnerabili, atât în școlile publice, cât și în cele private;

• „Parentingul blând” poate stimula instabilitatea emoțională - chiar violența - atunci când copiii reacționează agresiv, disperați după o autoritate clară.

 

Îngrijirea sănătății mintale poate salva vieți atunci când este aplicată corect copiilor cu probleme grave, dar pentru copilul obișnuit, fără probleme reale, remediul poate fi mai dăunător decât problema însăși. 

 

Bad Therapy este o lectură esențială pentru oricine își dorește să vadă cât de absurdă a devenit industria sănătății mintale peste ocean și își dorește să afle ce măsuri ar trebui să ia părinții pentru a schimba direcția.

 

Autoarea pornește de la o întâmplare personală - o vizită cu fiul său la camera de gardă. Acolo, deși fiul ei acuza o problemă la stomac, un asistent a dorit să-i facă un „screening de sănătate mintală”. Screening-ul consta într-o serie de întrebări despre sinucidere, care i-au fost adresate băiatului de 12 ani doar după ce mama lui a părăsit camera. 

 

În acest episod izolat, autoarea vede o problemă mai amplă: părinții din ziua de azi au tendința să cedeze controlul asupra copiilor lor „experților” în sănătate mintală, convinși fiind că fericirea și echilibrul acestora pot fi obținute prin terapie, consiliere și „wellness”.

 

Deși părinții fac parte dintr-o generație care a fost crescută cu autoritate și disciplină, ei aleg să își crească copiii fără nicio restricție, eliminând orice disconfort din viața acestora. Paradoxal, cu cât părinții au fost mai atenți la nevoile copiilor, cu atât mai multe probleme, sau false probleme au fost identificate în rândul lor, chiar dacă multe nu reprezentau decât firescul copilăriei. Așa se face că problemele de sănătate mintală par a fi mai frecvente ca niciodată astăzi în rândul copiilor. Spunem „par” pentru că de multe ori problemele sunt false probleme, iar tratamentele nu fac nimic altceva decât să declanșeze probleme acolo unde ele nu există.

 

Școlile și pediatrii au adoptat la rândul lor o abordare terapeutică, transformând orice abatere într-un posibil semn de traumă sau tulburare. Astfel, industria sănătății mintale s-a extins masiv, producând mai mulți pacienți decât reușește să vindece. Nu e de mirare astfel că noile generații nu sunt deloc reziliente și că tot mai numeroși tineri din noua generație sunt anxioși, nesiguri, speriați de maturizare și de viața reală.

 

Abigail Shrier susține că nu copiii sunt problema, ci modul în care au fost crescuți și „tratați”. Efectul pe care l-a avut dorința părinților de a-și vedea copiii fericiți a fost așadar unul invers, iar grija excesivă față de odraslele lor nu a făcut nimic altceva decât să îi facă pe aceștia dependenți de terapie, în condițiile în care experții s-au simțit liberi să le redefinească normalitatea.

 

 

 

Termenul „iatrogenie” desemnează situațiile în care terapiile menite să ajute fac, de fapt, mai mult rău. 

 

Autoarea arată că psihoterapia, asemenea medicinei, implică riscuri: interpretări greșite, dependență de terapeut, agravarea suferinței sau deteriorarea relațiilor. Cercetările făcute de Abigail Shrier arată că 20% dintre pacienții americani experimentează astfel de efecte negative. Shrier critică, în acest context, tendința părinților de a-și trimite copiii la terapie chiar și atunci când nu există o necesitate reală, subliniind faptul că intervențiile premature pot slăbi dezvoltarea rezilienței la copii.

 

Exemple precum campania antidrog D.A.R.E., care a dus la creșterea consumului de droguri, în loc să-l reducă, ilustrează pericolul intervențiilor bine intenționate, care se dovedesc în cele din urmă dăunătoare. 

 

Autoarea susține că, deși terapeuții urmăresc să ajute, istoria arată că unele tratamente au generat probleme majore.

 

Terapeuții tind însă să minimalizeze sau să nege riscurile iatrogeniei (daunele provocate de terapie), deoarece recunoașterea acestora le-ar putea afecta statutul profesional și interesele economice. Astfel, se ajunge la situații aberante în care un pacient, care nu suferă de o afecțiune atât de gravă, este tratat timp îndelungat pentru simplul motiv că este comod pentru doctor și în același timp profitabil, fără ca nimeni să se mai gândească la faptul că terapia de lungă durată ar putea să afecteze în cele din urmă sănătatea psihică a pacientului.  

 

 

Tulburările mintale au devenit atât de frecvente în rândul tinerilor americani, încât putem spune că e aproape o „modă” să ai un astfel de diagnostic. Mai mult decât atât, terapia a început să fie percepută de adolescenți ca o parte a identității lor. 

 

Iată cum arată situația sănătății mintale în rândul tinerilor americani astăzi: Tânăra generație a beneficiat de mai multă terapie decât orice altă generație anterioară. Aproape 40% din generația tânără a primit tratament din partea unui specialist în sănătate mintală, comparativ cu 26%, în cazul Generației X.

42% dintre membrii tinerei generații au în prezent un diagnostic de boală mintală, ceea ce face ca „normalul” să devină din ce în ce mai anormal.  Unul din șase copii americani cu vârste cuprinse între doi și opt ani a fost diagnosticat cu o tulburare mintală, comportamentală sau de dezvoltare. Mai mult de 10% dintre copiii americani au fost diagnosticați cu ADHD - dublul ratei de prevalență estimate pe baza sondajelor demografice din alte țări.  Aproape 10% dintre copiii de acum au primit un diagnostic de tulburare de anxietate.

 

Autoarea critică tendința societății de a trata disconfortul normal ca pe o traumă, ceea ce duce la o fragilitate psihică din ce în ce mai accentuată în rândul tinerei generații și ne oferă drept exemplu decizia Academiei Americane de Pediatrie de a nu mai trimite acasă copiii cu păduchi din școli pentru a evita astfel stigmatizarea lor. Deși serviciile de sănătate mintală s-au extins după Al Doilea Război Mondial, incidența anxietății și a depresiei a crescut în rândul tinerilor, fapt agravat și de tehnologie, pandemie și stresul modern. Pandemia a amplificat criza, iar psihologii, validează uneori temerile ecologice ale copiilor în loc să le ofere sprijin și autonomie, nerealizând că de fapt lipsa independenței și supraprotecția sunt cauzele principale ale anxietății, și nu schimbările climatice. 

 

Studiul de caz al unei tinere care tocmai a terminat liceul și care apelează la terapie pentru a se pregăti să-și facă prieteni la facultate, ilustrează o tendință mai largă a tinerilor de a depinde de terapeuți pentru aspecte cotidiene ale vieții, în loc să dezvolte abilități de autonomie și relaționare.

 

Această dependență de terapie a fost exploatată rapid de industria tech, care oferă acum consiliere digitală prin intermediul aplicațiilor. Deși scopul declarat al acestora este să ofere „terapie pentru toți”, există îngrijorări că aceste intervenții, lipsite de discernământ și adesea automate, nu doar că nu rezolvă problemele emoționale ale tinerilor, ci pot să le agraveze anxietatea, tristețea și dependența de sprijin extern.

 

 

Potrivit autoarei, terapia nocivă încurajează concentrarea excesivă asupra emoțiilor, ceea ce poate transforma tinerii în „ipohondri emoționali”, adică în genul de persoane care amplifică și dramatizează stările normale de disconfort.  Astfel, în loc să dezvolte reziliență, copiii și adolescenții ajung să fie obsedați de suferință și neputință, ceea ce le crește anxietatea și le paralizează capacitatea de a face față vieții. 

 

Camilo Ortiz, psiholog pentru copii și profesor universitar, susține că multe terapii pentru copii sunt inutile sau chiar nocive. Bazându-se pe experiență și cercetare, el arată că intervențiile individuale la copiii mici sunt rareori eficiente; în locul lor, tratamentul ar trebui să se concentreze pe schimbarea comportamentului părinților, care le transmit adesea anxietatea lor. 

 

Ortiz avertizează asupra dezechilibrului de putere terapeut-copil, a riscului de implantare a amintirilor false și a efectelor iatrogene (demoralizare, subminarea autorității părintești). Deși recunoaște utilitatea unor terapii specifice, ca TCC/TDC (cognitiv-comportamentale și dialectic-comportamentale), pentru anumite tulburări, respinge în mod categoric ideea terapiei universale pentru toți copiii. 

 

Cartea detaliază zece moduri prin care intervențiile moderne, deși bine intenționate, pot fi nocive:

1. Focalizarea exagerată pe emoții: Încurajează copiii să se concentreze excesiv asupra propriilor sentimente, amplificând anxietatea și reducând eficiența acțiunilor.

2. Ruminația: Analiza obsesivă a trecutului și a problemelor personale agravează depresia și anxietatea, în timp ce intervențiile eficiente îi învață să întrerupă gândirea neproductivă.

3. Fericirea ca scop suprem: Promovarea fericirii continue și validarea suferinței emoționale generează presiune, nefericire și dependență de recunoașterea socială.

4. Validarea anxietăților copiilor: Protejarea excesivă îi face mai vulnerabili și mai puțin rezilienți, împiedicându-i să înfrunte provocările normale ale vieții.

5. Supravegherea excesivă: Monitorizarea constantă le limitează libertatea, intimitatea și capacitatea de a învăța prin risc și explorare.

6. Diagnosticarea grăbită: Etichetarea comportamentelor normale drept patologice le subminează încrederea și autonomia copiilor, transformând diagnosticul într-o povară. 

7. Medicația precoce: Antidepresivele și stimulantele pot amorți emoțiile și împiedică dezvoltarea capacității de a face față frustrărilor, crescând riscul de efecte secundare și dependență.

8. Forțarea exprimării traumelor: Discursul obligatoriu despre traume nu garantează vindecarea și poate amplifica suferința; uneori este mai eficient să se concentreze pe prezent și acțiuni concrete.

9. Înstrăinarea familială: Terapeuții care etichetează comportamentele părinților pot încuraja ruperea legăturilor familiale, generând suferință cronică și pierderea sprijinului emoțional pentru adulți și nepoți.

10. Dependența de tratament: Subminarea încrederii și autonomiei creează tineri inteligenți, dar nesiguri, paralizați de teama de eșec și incapabili să acționeze independent.

 

Autoarea trage un semnal de atenție în legătură cu faptul că multe dintre terapiile moderne, în loc să protejeze și să ajute, nu fac altceva decât să creeze o generație de copii și tineri anxioși, dependenți de validare externă și insuficient pregătiți să facă față vieții.

 

 

 

Autoarea dezbate în continuare modul în care școlile americane se implică din ce în ce mai mult în ultimii ani în „sănătatea mintală” a copiilor, extinzând intervențiile socioemoționale într-atât, încât, școala începe să semene din ce în ce mai mult  cu o formă de terapie de grup.

 

Iată, de exemplu, cum decurge o oră de matematică la clasa a V-a, „grație” abordării socioemoționale:

- S-a cam dat tonul pentru restul zilei, a spus Laura. Cu toții s-au simțit foarte triști și deprimați o bună bucată de vreme. Le-a fost greu să iasă din starea aceea.

 

Profesorii și consilierii, adesea fără pregătire clinică, etichetează elevii, le monitorizează emoțiile  și introduc activități de tip mindfulness sau confesiuni publice, sub pretextul dezvoltării personale. În realitate, aceste practici pot amplifica anxietatea, vulnerabiliza copiii și submina procesul de învățare. În numele empatiei, școala ajunge astfel să invadeze sfera privată a familiei și să transforme elevii în pacienți, erodând limitele dintre educație, terapie și control emoțional.

 

 

O altă realitate care i-a atras atenția autoarei cu privire la școlile americane este prezența într-un număr din ce în ce mai mare a așa ziselor „umbre” - asistenți educaționali sau persoane plătite pentru a supraveghea individual copiii, chiar și pe cei fără dizabilități.

 

Destinate inițial sprijinirii elevilor cu nevoi speciale, aceste roluri s-au extins excesiv, limitându-le autonomia copiilor și făcându-i dependenți de adulți. Autoarea observă astfel că multe dintre intervențiile menite să sprijine sănătatea mintală a elevilor sunt, de fapt, inutile sau chiar dăunătoare, și cu toate acestea au devenit o prezență generalizată în școli.

 

Un moment cheie în răspândirea acestui fenomen a fost decretul lui Barack Obama din 2014, care a promovat „justiția reparatorie” pentru a evita suspendările disproporționate ale elevilor minoritari.

 

Profesorii intervievați susțin că, de fapt, acest decret a dus la instalarea unei „anarhii terapeutice”, în care elevii sunt tratați ca fiind neajutorați și scutiți de responsabilitate, ceea ce a atras după sine deteriorarea comportamentului copiilor, care au devenit incapabili să-și gestioneze emoțiile sau să-și îndeplinească sarcinile de bază. În plus, conceptul de „traumă din copilărie”, bazat pe studii slabe metodologic, a devenit o justificare universală pentru intervențiile psihologice, etichetând toți copiii ca fiind victime și reducându-le autonomia. 

 

Tratarea copiilor ca fragili sau traumatizați din start, spune autoarea, le subminează acestora încrederea și capacitatea de a face față provocărilor, pentru că ei nu au nevoie de scuze, ci de încredere și responsabilitate.

 

 

Exemplul bunicii autoarei, care, în ciuda faptului că a înfruntat dificultăți extreme de-a lungul vieții, a reușit să aibă în cele din urmă o carieră reușită și o familie fericită, ilustrează puterea generațiilor trecute de a se ridica fără a se considera victime.

 

În opoziție, cultura actuală glorifică fragilitatea, alimentată de psihologi și terapeuți celebri care explică aproape orice neîmplinire prin traume ascunse. Această narațiune este criticată ca fiind tautologică și lipsită de baze  științifice. Bessel van der Kolk, autorul cărții The Body Keeps the Score, a popularizat ideea că traumele copilăriei lasă urme fizice în creier și în corp, însă cercetători precum Harrison Pope sau James McGaugh contestă validitatea  acestor teorii, arătând că dovezile sunt slabe și că diferențele cerebrale pot avea alte cauze. Scandalul „memoriei reprimate” din anii 1990, la care van der Kolk a contribuit, a demonstrat pericolele acestor ipoteze, ducând la acuzații  și condamnări eronate.

 

Alți autori populari, precum Gabor Maté, susțin că toți suntem traumatizați, însă și aceste concepții sunt considerate pseudoștiințifice, fiind contrazise de datele care arată că majoritatea oamenilor manifestă reziliență, nu  fragilitate. În contrast, psihologul Elizabeth Loftus a demonstrat științific că memoria este reconstructivă și ușor de distorsionat, iar încercarea terapeuților de a „descoperi” traume ascunse poate induce de fapt amintiri false și suferințe artificiale.

 

Autoarea avertizează astfel că aplicarea necritică a terapiei centrate pe traumă, inclusiv în școli, poate fi dăunătoare: psihologii ajung să caute dovezi de traumă acolo unde nu există, încălcând intimitatea copiilor și promovând victimizarea. 

 

 

În această secțiune, autoarea analizează abuzurile din sondajele de sănătate mintală aplicate elevilor în școlile americane. Deși sunt prezentate ca instrumente de sprijin emoțional, aceste chestionare conțin întrebări intruzive despre  viața de familie, sexualitate, consum de droguri și sinucidere, încălcând adesea limitele legale și etice. Ele pot normaliza comportamente nocive și îi determină pe copii să își critice familia, să creadă că sunt neglijați și să dezvolte  neîncredere față de părinți.

 

Întrebările despre depresie și autovătămare pot avea un efect de contagiune psihologică, sugerându-le copiilor că asemenea comportamente sunt frecvente sau acceptabile. Jordan Peterson atrage atenția că această introspecție forțată îi face pe tineri mai anxioși și mai deprimați, făcându-i să se izoleze și mai mult de contextul social care le oferă echilibru. 

 

Sănătatea mintală, afirmă el, se menține prin relații, activități comune și sentimentul de apartenență, nu prin autoanaliză continuă. Prin urmare, aceste sondaje și metode educaționale moderne, care îi încurajează pe copii să se  concentreze obsesiv asupra propriilor emoții, riscă să le dăuneze, în loc să îi ajute să se dezvolte armonios.

 

Adevărata dezvoltare emoțională vine din interacțiunea cu ceilalți și din sentimentul de apartenență, nu dintr-o autoanaliză forțată. A-i învăța pe copii să se întrebe mereu „Cum mă simt eu?” îi rupe de lume și le alimentează nefericirea, în timp ce a-i întreba despre activitățile, relațiile și interesele lor îi ajută să-și formeze o identitate stabilă și sănătoasă.

 

 

Chloe, o elevă inteligentă și talentată de la liceul Spence, dar izolată social, face o glumă inofensivă cu prietenele ei despre cele mai neinspirate costume de Halloween și o postează pe contul ei de Instagram. Această glumă este  interpretată de colege ca fiind rasistă și antisemită, iar acuzațiile ajung la conducerea școlii. În ciuda faptului că Chloe este ea însăși evreică și că își cere scuze în mod repetat, ea este considerată în continuare vinovată, tocmai  de instituția care susține că promovează „empatia” și care se dovedește paradoxal, a fi total lipsită de compasiune.

 

În continuare, vedem ce efecte neașteptate produce în școlile de elită accentul pus pe învățarea socioemoțională: în loc să încurajeze armonia, generează cruzime și nedreptate. Empatia este limitată și părtinitoare, concentrându-se doar  pe cei apropiați, în timp ce cei din afara cercului apropiat sunt tratați cu ignoranță sau duritate. Vedem astfel cum, în mediile școlare terapeutice, elevii trăiesc sub tirania sentimentelor celorlalți, iar primul care strigă „nedreptate” poate folosi sistemul în propriul avantaj, creând un haos etic.

 

Mai mult, educația terapeutică le transmite elevilor ideea că nu pot gestiona singuri conflictele, ceea ce îi determină să recurgă la „pâră” ca principal instrument de apărare sau răzbunare. Adolescenții colectează capturi de ecran compromițătoare despre colegi, păstrându-le pentru eventuale conflicte viitoare sau pentru șantaj. Asistăm astfel la maturizarea unei generații de copii care nu au încredere în colegi și nu dețin abilități sănătoase de rezolvare a disputelor, motiv pentru care adoptă comportamente de informatori și trăiește într-un climat permanent de suspiciune și denunț.

 

 

Generația actuală de părinți, rușinată de metodele dure ale propriilor părinți, a adoptat un model de educație excesiv de blând, terapeutic și centrat pe emoțiile copilului. Dorind să nu repete greșelile trecutului, părinții moderni s-au transformat în psihologi amatori, petrecând mai mult timp cu copiii lor, chestionându-i constant cu privire la sentimentele lor și încercând să mențină o stare de fericire permanentă. 

 

Această atitudine, deși bine intenționată, a creat părinți epuizați și copii fragili, nefericiți și dependenți de sprijin emoțional. 

 

În continuare, autoarea analizează cum au evoluat stilurile de parenting de-a lungul ultimilor ani. Dacă în trecut, în America, era răspândit un stil de educație mai dur și mai pragmatic, asociat cu tații - sintetizat prin expresiile „Termină cu prostiile!” și „Las’ că-ți trece!” - care promova independența, responsabilitatea și curajul copiilor, învățându-i să se descurce singuri și să nu fie copleșiți de dificultăți minore, astăzi, se practică un parenting mai empatic și psihologizant, dominat de mame care și-au pierdut încrederea în instinctele proprii și în modelele vechi. Astfel, părinții de azi tind să înlocuiască iubirea fermă și regulile clare cu un exces de analiză emoțională. Nu e de mirare astfel că și copiii din zilele noastre au devenit mai fragili și mai nesiguri.

 

Autoritatea parentală s-a erodat, iar părinții - mai ales mamele - au devenit victime ale propriilor metode permisive, renunțând la reguli și pedepse în favoarea empatiei și explicațiilor interminabile.

 

Exemplul unui copil răsfățat, care, întrebat de mama lui ce își dorește în schimbul cumințirii imediate la un loc de joacă, răspunde: „Vreau să îți trag un pumn în față”, ilustrează perfect fenomenul numit „sindromul mamei maltratate de  propriul copil”.

 

Autoarea ironizeazaă astfel grupurile online precum Slate Parenting, unde părinții caută soluții terapeutice la comportamentele violente ale copiilor, tratând indisciplina ca pe o problemă emoțională sau senzorială, nu morală. Rezultatul  este pierderea totală a controlului: copiii devin agresivi și răsfățați, iar părinții - neputincioși, obosiți și temători, în timp ce disciplina și responsabilitatea dispar sub pretextul empatiei.

 

Un alt fapt asupra căruia se atrage atenția în continuare este tendința părinților moderni de a lăsa experții în parenting și neuroștiințe să le submineze autoritatea, părerile așa zișilor specialiști fiind considerate mai bune decât propriile lor opinii.

 

Autoarea subliniază în acest context faptul că, de-a lungul istoriei, părinții au fost principala autoritate morală și educativă, transmițând valori și formând oameni echilibrați, nu prin cunoștințe tehnice, ci prin responsabilitate și judecată proprie. Astăzi însă, externalizarea acestei autorități către terapeuți a slăbit rolul părinților și a complicat inutil relația cu copiii.

 

Conceptul de „stiluri parentale” a fost introdus în anii 1960 de psihologa Diana Baumrind, care a identificat trei tipuri principale de comportament parental: permisiv, autoritar și dominant.

• Părintele permisiv evită pedepsele, validează orice dorință a copilului și impune foarte puține limite, ceea ce duce la lipsă de autocontrol și responsabilitate.

• Părintele autoritar cere obediență totală, limitează autonomia și nu permite negocierea regulilor, formând copii supuși, dar nefericiți.

• Părintele dominant combină afecțiunea cu fermitatea, stabilește reguli clare, încurajează dialogul, dar are ultimul cuvânt. Acest stil a dat cele mai bune rezultate - copii independenți, echilibrați emoțional și fericiți.

 

În final, Diana Baumrind a demonstrat că stilul parental dominant - îmbinarea afecțiunii cu fermitatea și limitele clare - duce la formarea unor copii echilibrați și independenți, spre deosebire de permisivitatea modernă care generează nesiguranță și indisciplină. Exemplele culturilor tradiționale confirmă faptul că autoritatea calmă și responsabilitățile duc la maturitate și respect, în timp ce parentingul occidental „blând” a creat o generație anxioasă, nefericită și lipsită de repere, care caută autoritate în afara familiei, uneori în forme radicale.

 

Consecințele se văd în școli, unde copiii crescuți fără limite nu respectă regulile și profesorii, iar singura soluție întrevăzută este medicalizarea comportamentului. 

 

Concluzia este destul de ușor de intuit așadar: dragostea autentică nu exclude fermitatea, pentru că copiii au nevoie de părinți puternici, capabili să impună valori și limite clare, nu de prieteni anxioși și permisivi. Limitele, fermitatea și implicarea responsabilă rămân așadar esențiale pentru dezvoltarea echilibrată a copiilor noștri.

 

 

Psihologul israelian Yaakov Ophir contestă validitatea diagnosticului de ADHD, considerând că mulți copii energici și curioși nu sunt bolnavi, ci doar neadaptați unui sistem educațional rigid. El avertizează că medicamentele stimulante, precum Ritalinul, pot calma temporar comportamentul, dar sunt psihoactive, creează dependență și nu rezolvă cauzele reale. În locul sedării, Ophir propune disciplină, structură și implicarea copilului în activități zilnice, metode care l-au ajutat pe propriul său fiu.

 

Aceeași critică se extinde și asupra tendinței de a trata emoțiile firești ale adolescenților cu antidepresive și anxiolitice. Psihologii Scott Monroe și Steve Hollon subliniază că aceste substanțe sunt puternice, cu efecte necunoscute asupra creierului aflat în plină dezvoltare și risc ridicat de dependență. Ele pot diminua durerea, dar nu rezolvă cauza și îi privează pe tineri de experiențele esențiale prin care se formează reziliența emoțională: confruntarea cu eșecul, suferința și depășirea dificultăților. Astfel, medicalizarea sentimentelor negative transformă maturizarea într-un proces artificial.

 

De fapt, anxietatea și depresia pot avea roluri adaptative: anxietatea ne face mai vigilenți și mai atenți la pericole, iar depresia ne oferă un timp de retragere și reflecție. Psihologii evoluționiști consideră că aceste stări au apărut pentru a ne crește șansele de supraviețuire, stimulând gândirea analitică și introspecția. Doar atunci când devin excesive și ne afectează viața de zi cu zi se transformă în tulburări ce necesită tratament. În rest, acceptarea lor ca parte firească a procesului de creștere ne ajută să devenim mai rezilienți.

 

Exemplul lui Dylan, un copil protejat excesiv de mama sa, Melanie, arată cum evitarea confruntării cu dificultățile și recurgerea la medicație nu rezolvă problemele, ci le complică. Situația lor reflectă o tendință tot mai răspândită: părinți și medici care, în lipsa unor soluții clare, recurg la diagnostice și medicamente psihiatrice, ignorând cauzele reale ale suferinței.

 

Astfel, din teama de a frustra sau pedepsi, mulți părinți aleg să își trateze copiii cu medicamente pentru așa zisele comportamente nepotrivite, nu cu limite și responsabilitate. Rezultatul? Copiii devin dependenți de medicamente și își pierd încrederea în capacitatea lor de a-și dezvolta autocontrolul. În contrast, Ophir oferă un model de dragoste autentică și responsabilitate, acceptându-și fiul așa cum este și oferindu-i reguli și responsabilități în loc de etichete și tratamente.

 

Autoarea critică astfel dependența de „experți” și transformarea relației părinte-copil într-un proces tehnic, lipsit de instinct și emoție. A fi părinte, ne reamintește ea, înseamnă, de fapt, a construi o relație vie, bazată pe afecțiune, discernământ și încredere în capacitatea copilului de a crește și a se maturiza grație experiențelor reale de viață la care este expus.

 

 

 

Copiii au nevoie ca părinții lor (și tehnologia) să nu-i mai întrerupă, să nu-i mai monitorizeze, să nu-i mai controleze - să nu-i mai distragă, cu alte cuvinte, de la miracolul organic al creșterii.

 

Autoarea subliniază faptul că adevărata creștere a copiilor are loc atunci când li se oferă independență, responsabilitate și libertatea de a face greșeli. Supraprotecția, monitorizarea excesivă și intervențiile constante ale părinților sau ale specialiștilor reduc autonomia, bucuria și capacitatea copiilor de a învăța singuri, favorizând anxietatea și dependența. 

 

Exemplele din Japonia, Israel și din perioada Marii Depresiuni din America arată că autonomia timpurie și asumarea responsabilităților dezvoltă curajul, reziliența și competența în rândul copiilor. 

 

Un alt factor esențial în formarea echilibrului emoțional și identității copiilor îl reprezintă relațiile cu familia extinsă. În dorința de a-i proteja și controla, părinții moderni tind să-i izoleze de bunici, unchi sau veri, pierzând astfel o sursă esențială de învățare pentru copii. Relațiile cu familia extinsă le oferă copiilor sentimentul că fac parte dintr-o istorie mai mare, că au rădăcini și sprijin în fața dificultăților vieții. Chiar dacă rudele sunt imperfecte, experiențele trăite alături de ele îi învață pe copii toleranța, umorul, empatia și capacitatea de a-și păstra cumpătul. În esență, familia extinsă oferă o „imunitate emoțională” împotriva singurătății și disperării, iar  conexiunile stabile și autentice cu cei dragi sunt cheia unei vieți împlinite.

 

 

Mesajul final al autoarei este că părinții pot crește copii echilibrați și independenți doar redobândindu-și încrederea în propriile instincte și eliberându-i de influențele dăunătoare ale tehnologiei, terapiei inutile și „experților” care încep să nu mai vadă normalitatea din dorința avidă de a găsi patologii. 

 

Copiii trebuie să învețe prin experiențe, greșeli și riscuri, nu prin protecție excesivă, ecrane sau medicamente. Povestea avocatului Iian, care refuză o nouă mașină atunci când firma îi sugerează că a lui ar putea să-i facă de râs în fața clienților, devine simbolul integrității și independenței: asemenea lui, părinții nu pot fi cumpărați sau distrași, pentru că miza lor reală este viitorul copiilor. 

 

A avea copii nu este o opțiune ca oricare alta, un fel de trend, ci o vocație, un sacrificiu și o dovadă de iubire profundă, o investiție autentică în viitorul umanității. Părinții sunt temelia civilizației și singurii cu adevărat motivați să apere binele lumii, de aceea ei trebuie să-și recâștige încrederea și autoritatea și să-și crească copiii cu curaj, responsabilitate și credință în propriile puteri.

 

Iar atunci când vine vorba de a duce sau nu un copil la psiholog, ar fi bine să discernem foarte bine dacă intervenția unui psihoterapeut este cu adevărat necesară, sau dacă, poate ar fi mai bine pentru toată lumea să evităm acest pas. Pentru că, așa cum spune autoarea: Intervenția preventivă în sănătatea mintală - prin definiție, inutilă - împiedică maturizarea, ține tinerii închiși într-un cerc vicios de ruminare a sentimentelor, dependență de tratament și aversiune puternică față de risc. Ea inhibă procesul firesc de ieșire din adolescență și de eliberare de anxietatea specifică acestei vârste. Interpretăm această stagnare a tinerilor ca pe o boală mintală. Dar, de multe ori, nu este așa. Este doar starea de disconfort care apare când își dau seama că au vârsta pe care o avea bunicul lor când s-a căsătorit cu bunica, iar ei sunt prea speriați să invite o fată în oraș.

Cât despre terapeutul care tot pune posibile diagnostice: cel mai probabil nu descoperă o patologie reală. Poate că pur și simplu o face pe fiica ta să ajungă să se considere bolnavă și să se comporte ca atare.

Traducere din limba engleză de Oana Cornelia Deget.