Un îndemn celebru, din vremea Daciei Literare, în plin avânt paşoptist, aparţinând lui Ion Heliade Rădulescu căuta să mobilizeze tinerele talente să scrie, orice, numai să scrie. E drept că acest apel era făcut în perioada în care literatura naţională era încă în faşă, în perioada în care cantitatea părea să fie cel puţin la importantă ca şi calitatea.

Ce te faci însă când nu trăieşti într-o perioadă dominată de asemenea nevoi şi inspiraţii temerare, ci te naşti în timpuri mai banale, în timpuri în care nu e suficient să scrii (orice) pentru a fi recunoscut drept scriitor? Nu o duci prea bine. În fapt, probabil că scriitorii nu au dus-o niciodată prea bine (cel puţin înainte de a se consacra, poate nici chiar după aceea), ba chiar s-ar putea spune, examinând biografia unor mari titani universali, că adesea aceştia s-au trezit, la un moment dat în cariera lor, trăind de pe o zi pe alta, practicând tot felul de meserii fără prea mare legătură cu arta (benevol sau forţaţi de împrejurări, cine mai ştie?), făcând echilibristică deasupra cazanului mlăştinos al depresiei şi al dependenţelor de tot soiul. Sigur, suntem departe de acea imagine romanţioasă a artistului cu afinităţi pentru gratuitate, necontaminat de mobiluri mundane, cum ar fi banii de chirie pentru luna următoare sau plata unor creditori, ba chiar, dacă luăm puţin la purecat literatura vom descoperi că mulţi scriitori au oferit adevărate capodopere mânaţi mai degrabă de grija zilei de mâine, decât de vreo ambiţie pur estetică. E totuşi, cel puţin curios faptul că cei ajunşi la limita falimentului, financiar sau chiar intelectual au continuat să scrie (în loc să se dedice cu totul unei alte meserii), cu o încăpăţânare aproape religioasă, atâta timp cât scrisul, departe de a le repara neajunsurile, departe de a le oferi garanţii pentru viitor, părea să fie ceva de ordinul necesităţii. Scrii pentru că nu ai de ales, mai degrabă decât pentru a fi recunoscut (deşi, fără îndoială, nu duci lipsă de asemenea vanităţi). Şi, dacă eşti suficient de perseverent dar si norocos, vine şi ziua marelui roman. Atunci talentul tău devine o binecuvântare, atât pentru tine, cât şi pentru posteritate. Altfel, poţi fi suficient de perseverent, dar lipsit de noroc (despre inzestrari nu discutam, ele sunt incomensurabile) şi atunci talentul tău se numeşte mai degrabă blestem. Refuzat de public şi de critică, scriitorul care nu a reuşit, are, aşa cum ne dezvăluie romanul lui Sam Savage, destinul acelei specii curioase de mamifere numite leneş. Leneşul e un animal curios: deşi nu e lipsit de inteligenţă şi nici de sociabilitate, leneşul îşi trăieşte viaţa în acelaşi copac, deplasându-se arareori, foarte lent pe creanga pe care s-a obişnuit, rupând cu dinţii verdeaţa din imediata lui apropiere şi plictisindu-se de moarte (ba chiar ieşindu-şi din minţi – Sam Savage ne aminteşte că leneşii sunt printre puţinele specii printre care nebunia rivalizează ca frecvenţă cu cea a oamenilor). Nu e de mirare că, ducând o asemenea viaţă monotonă, leneşul scânceşte, scoate un sunet distinct care încetează atunci când animalul refuză să-şi mai mestece până şi frunzele de sub nas şi moare în cele din urmă de inaniţie.

Lecţia de ornitologie care ni se propune este însă o lecţie tragicomică despre scriitori. Protagonistul romanului semnat Sam Savage este un proprietar si, in acelasi timp, un scriitor din acea specie a celor care nu au reuşit, care nu au publicat marea operă care să le aducă izbăvitoarea consacrare. Din păcate, soarta pentru el nu este mai puţin potrivnică: facturile se adună de la o lună la alta, chiriaşii săi se dovedesc nemulţumiţi, ba chiar Andy Whittaker e nevoit, din raţiuni de economie, să fumeze ţigări cu scobitoarea şi să nu mai taie vârful tare al morcovilor pe care îi mănâncă. Deşi situaţia sa se înrăutăţeşte de la o zi la alta, Andy Whittaker nu încetează să scrie, în fond, doar asta ştie să facă (doar se descurcă mai greu cu celelalte lucruri… obişnuite: de convins chiriaşii să-şi plăteacă facturile sau băncile să-i amâne scadenţa) … şi scrie, scrie neîncentat: fie că e vorba de scrisori adresate fostei soţii sau unor vechi prieteni, fie înştiinţări adresate chiriaşilor, liste de cumpărături, pagini de proză nereuşite, ba chiar şi o invitaţie la un festival literar, adresată lui Norman Mailer. Căci Andy, protagonistul romanului epistolar al lui Savage organizează şi evenimente literare şi conduce chiar şi o revistă care îşi permite să refuze nenumărate materiale primite din partea unor debutanţi obscuri, materiale care nu se ridică la standardele riguroase ale revistei.

Dincolo de aparenţele respectabile pe care încearcă să le păstreze, Andy duce o existenţă asemănătoare unui leneş: nelipsit de inteligenţă sau de sociabilitate, propria sa natură şi ambiţie scriitoricească îl reţin izolat într-un apartament sărăcăcios, mestecându-şi proiectele şi ratările de care pare să fie dependent într-o serie de scrisori şi însemnări (asta până când inaniţia va deveni o opţiune de luat în considerare). Aceste materiale care alcătuiesc romanul lui Savage compun de fapt ţipătul distinct, amuzant pe alocuri, înduioşător în altele, al scriitorului pentru care ratarea se transforma dintr-un eveniment pasager, intr-o conditie de nedepasit.

TIPATUL LENESULUI – Sam Savage -Editura Polirom, 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro