Un roman în care ni se arată cum "orbirea" scoate din ființa omenească tot ce e mai uman; răzvrătire, blândețe, cruzime, dragoste, dorință sexuală, nevoia de libertate, fie ea și doar ca o iluzie. De câte ori nu suntem și noi orbi...

o carte senzationala despre tot ce poate fi uman vorbind posibil,despre abuzuri, despre puterea de a vedea din dintr-o lume oarba. despre asumare !!!frumoasa UTOPIE!!!

Eseu despre orbire - mai ales că anumite scene sunt mai ușor de suportat în scris decât văzute pe viu. Nu îmi explic cum de am amânat atât de mult timp lecturarea romanului, a cărui menire, precizez, nu este aceea de a aduce plăcere, ci de a ne face să înțelegem ceva despre lumea noastră - căci acesta ar trebui să fie rostul cărților, dincolo de rolul de entertainment.

In primă fază, bolnavii sunt mutaţi într-un azil de nebuni de frică să nu răspândească epidemia în rândul po****ţiei sănătoase, iar în aceste episoade asistăm la o imagine vie a societății moderne, orbite de propria meschinărie sufletească. Soţia medicului devine un fel de Moise care trebuie să împiedice specia umană să se autodistrugă şi dă dovada de multă solidaritate faţă de orbii pe care îi îngrijește mai întâi în spital şi apoi după ce se întorc la casele lor. Saramago face o diferențiere subtilă între acţiunea de a privi şi a vedea. Privitul are sensul de percepție vizuală, este o consecință fizică a unuia dintre cele cinci simţuri umane, pe când văzul este posibilitatea de observare atentă, motiv pentru care inserează motto-ul: “Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă. ”

José Saramago (n. 16 noiembrie 1922, Azinhaga, Portugalia – d. 18 iunie 2010, Lanzarote, Insulele Canare, Spania[14]) a fost un scriitor portughez. În 1998 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

În primă fază, bolnavii sunt mutaţi într-un azil de nebuni de frică să nu răspândească epidemia în rândul po****ţiei sănătoase, iar în aceste episoade asistăm la o imagine vie a societății moderne, orbite de propria meschinărie sufletească. Soţia medicului devine un fel de Moise care trebuie să împiedice specia umană să se autodistrugă şi dă dovada de multă solidaritate faţă de orbii pe care îi îngrijește mai întâi în spital şi apoi după ce se întorc la casele lor. Saramago face o diferențiere subtilă între acţiunea de a privi şi a vedea. Privitul are sensul de percepție vizuală, este o consecință fizică a unuia dintre cele cinci simţuri umane, pe când văzul este posibilitatea de observare atentă, motiv pentru care inserează motto-ul: “Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă. ”

Saramago face o diferențiere subtilă între acţiunea de a privi şi a vedea. Privitul are sensul de percepție vizuală, este o consecință fizică a unuia dintre cele cinci simţuri umane, pe când văzul este posibilitatea de observare atentă, motiv pentru care inserează motto-ul: “Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă. ”

Eseu despre orbire este construit pe un puternic substrat religios. Se poate spune că, în termeni alegorici, Saramago descrie prin starea de orbire versiunea modernă a potopului biblic, în care întreaga po****ţie a unui oraş începe să îşi piardă vederea în mod misterios. Există o singură supraviețuitoare, dacă putem să o numim aşa, soţia doctorului ai cărui ochi servesc drept vocea narativă ce dă viată întâmplărilor ciudate din acestă carte. Interesant este faptul că niciunul dintre personaje nu are nume, toate sunt prezentate în funcție de profesie, vârstă, sau alte trăsături fizice, ceea ce înseamnă că nu avem protagoniști, romanul fiind despre soarta umanității în general. Dar, la fel cum personajele nu sunt identificate prin nume, tot aşa se observă şi lipsa unei delimitări spaţiale şi geografice, având în vedere că oraşul fictiv ar putea reprezenta orice oraş în care domnesc contradicțiile inerente ale capitalismului modern.

Acţiunea din acest roman pendulează între jocul de dezumanizare şi umanizare, între momente de barbarism şi compasiune în care observarea devine fundamentală. Starea de criză prin care trece societatea secolului XX este configurată prin folosirea orbirii ca o alegorie a ruperii limitelor dintre civilizație şi primitivism.

Eseu despre orbire este construit pe un puternic substrat religios. Se poate spune că, în termeni alegorici, Saramago descrie prin starea de orbire versiunea modernă a potopului biblic, în care întreaga po****ţie a unui oraş începe să îşi piardă vederea în mod misterios. Există o singură supraviețuitoare, dacă putem să o numim aşa, soţia doctorului ai cărui ochi servesc drept vocea narativă ce dă viată întâmplărilor ciudate din acestă carte.

O carte socanta, care te face sa te gandesti iar la societatea bolnava si distrusa in care traim, la dezumanizarea si inrairea oamenilor. Este o carte dramatica si impresionanta. Mi-a placut stilul de scriere si mi-au placut metaforele din spatele ei. O recomand!

Eseu despre orbire de J.Saramago este o carte a trezirii deși titlul ar părea că zice exact opusul. Când lumea întreagă se schimbă oamenii își arată adevărata natură, cei răi devin mai răi, iar cei buni ajung să facă lucruri inimaginabile.

O carte foarte bună. Chiar m-a convins să citesc și celelalte cărți ale autorului. După ce am citit cartea m-am gândit să văd și filmul, dar mi s-a părut cam slăbuț. A fost o lectură plăcută.

După ce te obișnuiești cu scrierea fluentă, lipsită de punctuație a lui Saramago, când revii la scriitura obișnuită ți se pare fragmentată, vâscoasă, greu de urmărit. Subiectul cărții: metafora frumoasă despre orbirea bruscă și contagioasă a lumii. Până la urmă, cine scapă și cine se vindecă? O capodoperă!

"Eseu despre orbire" este o carte de actualitate, care prezinta situatia orbirii in cea mai speciala maniera, fiind, totodata, spectrul prin care putem privi lumea. In perioada actuala, in care pandemia a pus stapanire pe omenire, aceasta carte ne invata cum sa trecem peste, sa fim uniti si sa ne asteptam la un remediu.

E o alegere buna. Oferiti si pachetul complet, adica si Eseu despre luciditate?😁

O carte care se adapteaza zilelor noastre.

Una dintre cele mai frumoase cărți ale lui Saramago, "Eseu despre orbire" ne prezintă cu o luciditate dureroasă natura umană în fața neputinței : oamenii unei țări își pierd, rând pe rând, vederea și rămân să fie ghidați doar de către instinctele lor și de către singura femeie care reușește să nu fie atinsă de misterioasa problemă.

Un subiect zguduitor ,perfect posibil in contextul actual .

Cartea mi-a fost recomandată de câteva ori de către mai multe dintre prietenele mele și parcă dădeam de ea la tot pasul, așadar mi-am spus că are cu siguranță ceva foarte special și mi-am dorit tot mai mult să o citesc.

Saramago a devenit oficial scriitorul meu preferat. "Eseu despre orbire" prezinta extrem de detaliat si fara ocolisuri natura umana, cat de individualisti si cruzi suntem in afara unui sistem organizat, civilizat. Orbirea vine asa cum pleaca, este doar un pretext pentru a pune in valoare caracterul uman. De asemenea scriea bloc, caracteristica lui, lasa foarte multe interpretari a textului. Pentru mine a fost o carte minunata.

O carte ce prezintă viața de dincolo de imaginea pitorească a sărmanilor orbi de la colțuri de stradă, o lume aflată sub domnia crudă și implacabilă a "orbilor pur și simplu". Unul câte unul, locuitorii simpli din interiorul unui orășel anonim se îmbolnăvesc de orbire. Barbaria se dezlănțuie, frica pune stăpânire pe sufletele celor asupriti de orbirea albă. Autoritățile decid izolarea orbilor și a celor cu care aceștia au intrat în contact în cele două aripi ale unui spital dezafectat.

Superb acest volum. Natura umana la cel mai de jos nivel posibil ne lasa sa tragem cu ochiul la o lume care pare mai mult ca niciodata posibila pentru noi toti.

O carte foarte buna