1996, sfarsitul verii. in una din zile am hotarat sa deschid „garderobul" lui „tante Annette", singura piesa de mobilier adusa de la Campulung Muscel, la revenirea familiei din refugiu, in anul 1945. Stiam ca acolo, pe raftul de sus, intre amintiri de familie, scrisori si fotografii, se afla un pachet ce continea mai multe caiete cu file ingalbenite si coperti scorojite de trecerea anilor, pastrate cu nespusa grija de Constanta Ciornei, soacra mea.
[...] Atunci, in acel pachet, am descoperit un carnet cu copertile maronii, marmorate, scorojite, pe care l-am citit cu febrilitate. O adevarata eomoara pastrata aproape un secol iesea acum la iveala. Stiam ca exista, ca apartinuse lui „tante Annette", vara primara cu Nicolae Ciornei, tatal sotului meu, Radu. Fara sa o fi cunoscut, stiam multe despre dansa din evocarile de istorie a familiei.
[...] Evolutia unei familii in societate de multe ori avea ca punct de plecare gazda, amfitrioana. Multe se faceau s i se desfaceau in jurul unei mese asezata cu dichis, cu un serviciu ireprosabil si cu bucate gatite pe gustul fin al invitatilor. Tinuta gazdei si a invitatilor erau studiate in detaliu, doarnnele in toalete stralucitoare alaturi de domni totdeauna in costum negru, la „patru ace", neaparat cu jiletca, cu precizarea ca doamnele evitau sa mearga in locuri in care se faceau aprecieri despre viata personala si tinuta unor persoane, despre sanatate, varsta etc. Invitatia la o masa era un act cultural, intrunirea se desfasura conform regulilor si esteticii gustului.
[...] Doar „becherii" (burlacii) frecventau restaurantul, doamnele niciodata nu ieseau singure si in niciun caz nu intrau singure intr-unul in care erau servite bauturi alcoolice. Chiar si la cofetarie mergeau insotite, insa cel mai adesea de o alta persoana, feminina. - Ana Ciornei