• Carte recompensata cu Medalia Belpre

Uneori se poate intampla ca totul sa se naruiasca, atunci cand ti-e lumea mai draga, si de pe cele mai inalte culmi sa ajungi in cele mai intunecate abisuri.

 

Demult, la El Rancho de las Rosas, Esperanza ducea o viata cat se poate de privilegiata: locuia intr-o casa mare, avea rochii minunate, papusi de portelan, servitoare care erau mereu la dispozitia ei si o familie care o iubea nespus.

 

Acum locuieste cu mama si cu alti oameni intr-o baraca mica si inghesuita dintr-o tabara de lucru din California si trebuie sa invete sa ia totul de la zero.

 

Ryan imbina cu usurinta momente istorice cu dorinta de supravietuire a unei familii, invatandu-ne totodata cuvinte in spaniola si obiceiuri mexicane. - Publishers Weekly

 

Folosind un stil limpede si poetic, Ryan scrie o poveste emotionanta care ii va captiva pe cititori. - Booklist
 

 

"Mama, Abuelita si Esperanza au dormit in baracile servitorilor. De fapt n-au dormit prea mult, dar nici n-au plans. Erau impietrite, ca prinse intr-o piele groasa pe care n-o putea strapunge nimic. Si nu mai avea niciun sens sa dezbata cum s-a petrecut totul. Stiau cu totii ca fusese mana unchilor la mijloc.

Cand a rasarit soarele, imbracata inca in camasa de noapte, Esperanza a iesit printre daramaturi. Avand grija la gramezile care inca ardeau mocnit, s-a uitat printre lemnul innegrit de foc, sperand sa gaseasca ceva care sa merite salvat. S-a asezat pe un morman de chirpici, acolo unde inainte era usa de la intrare, si a ramas privind la gradina de trandafiri a lui Papa. Tulpinile fara flori erau acoperite de funingine. Inca ametita si imbratisandu-se singura, Esperanza cerceta lucrurile care supravietuisera: formele rasucite din fier forjat ale scaunelor, tigaile din fonta ramase nevatamate mojarele si pisaloagele facute din roca vulcanica si care refuzasera sa se topeasca. Apoi a dat cu ochii de lada care statea de obicei la capatul patului ei, cu chingile din metal neatinse. S-a ridicat si a fugit spre ea, sperand la un milagro, o minune. S-a uitat cu atentie, dar nu mai ramasesera in urma decat taciuni negri.

Nu mai ramasese nimic in lada, pentru cand va veni vremea. 

Esperanza i-a vazut in departare pe unchii ei venind calare si a dat fuga sa le spuna si celorlalti. Mama a ramas asteptand pe treptele baracii, cu bratele incrucisate, ca o statuie neinduplecata. Alfonso, Hortensia si Miguel stateau alaturi.

- Ramona, a spus Marco, fara coboare de pe cal. Inca o nenorocire intr-un timp atat de scurt. Ne pare ingrozitor de rau.

- Am venit sa-ti mai dau o sansa, a intervenit si tio Luis. Daca te-ai razgandit si accepti propunerea mea, voi construi o casa mai mare si mai frumoasa si voi replanta totul."