Trenul spre Samarkand

Autoarea bestsellerurilor Zuleiha deschide ochii si Copiii de pe Volga.

"Un fel de Arca a lui Noe", dupa cum il numeste Guzel Iahina, trenul care duce copii din Povolgia flamanda si saracita spre Samarkand dobandeste de-a lungul calatoriei proportii mitice. Nu numai despre salvarea copiilor e vorba, ci si despre salvarea sufletelor. Si despre omenie. Romanul atinge dimensiuni de epos: asemenea lui Odiseu, Hercule sau Iason, Deev, personajul cel mai pregnant conturat, poate ucigasul unora dintre parintii orfanilor pe care-i are in grija, trebuie sa lupte, pentru a-i salva pe copii, cu raul absolut, care se infatiseaza sub diferite chipuri: foamete, molima, tradare, crima. Sentimentul de pericol permanent e insotit de momente neasteptate de tandrete si iubire, de uluitoare gesturi de solidaritate, de emotionante dovezi de sacrificiu personal.

Anul 1923. Tanara Uniune Sovietica e un taram haotic, bantuit de o foamete crunta si inca zguduit de ultimele zvacniri ale Razboiului Civil. Neinduratoarea politica a rechizitionarilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destramat familii si a lasat fara adapost mii de copii, care acum ratacesc flamanzi peste tot. Combatantul fortelor civile de tineret Deev primeste misiunea de a forma un tren care sa transporte cinci sute de copii de la Kazan pana in Samarkandul mai indestulat. Astfel incepe o calatorie aventuroasa, de sase saptamani, din padurile de pe malul Volgai si stepele kazahe pana in desertul Kizilkum si muntii Turkestanului, desfasurand o panza fabuloasa, pe care sunt zugravite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, tarani porniti in bejenie, cekisti, basmaci si, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferinte tacute, umor, cruzime si speranta - intr-o alternare de lumina si intuneric demna de marea pictura si acea vivacitate cinematografica a scenelor cu care ne-a obisnuit deja Guzel Iahina.

Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar exista o legatura cu povestea vietii bunicului meu patern. S-a nascut intr-o familie de tarani, avea multi frati si surori si, dupa 1917, a fost trimis la o casa de copii. A plecat din regiunea Volgai la Samarkand cu unul dintre trenurile lui Dzerjinski. Asa s-a salvat, dar jumatate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. Dupa razboi, bunicul a fost cat pe ce sa renunte la al treilea fiu al sau si sa-l trimita la o casa de copii. Era foamete. Din fericire, nu a facut-o, iar acel al treilea fiu e tatal meu. Intrebarea care m-a tulburat si m-a bantuit mereu este aceasta: cum se face ca oameni buni si-au dat copiii unor institutii? Cum a fost posibil un asemenea lucru? Dar pe masura ce m-am adancit in studiul materialelor pe care le-am gasit, am ajuns sa inteleg. Eu scriu romane, pe de o parte, pentru a raspunde la intrebari personale. Dar, pe de alta parte, istoria familiei mele este legata de istoria altor familii, si este similara chiar cu a lor. Si poate ca, raspunzand la intrebarile mele, raspund si la ale celorlalti. - Guzel Iahina

Pot spune ca astfel de carti se nasc foarte rar si ele ii schimba pe toti cei care le citesc. Toti ne amintim acest sentiment de la Platonov: cele citite te-au schimbat. Mie [cartea aceasta] mi-a amintit si de calatoriile lui Marco Polo si ale lui Afanasi Nikitin in intangibilul si luxuriantul Orient, pe taramul indestularii si al cruzimii salbatice, atractia caldurii cumplite, a dogoarei, a mirajului desertului. In plus, este, slava Domnului, o robinsoniada. Un gen care promite salvarea in final. - Elena Kostiukovici

Misiunea terapeutica pe care si-o ia asupra sa Guzel Iahina in acest roman este, intr-un anumit sens, aceeasi pe care si-au asumat-o Ahmatova si Soljenitin in Rusia, dar si autori care au abordat tema sclaviei in America ori a Holocaustului, precum Toni Morrison sau William Styron. Iar sensibilitatea fata de astfel de teme este in sine marca unui mare scriitor. - gorky.media

Pe cititorul romanului Trenul spre Samarkand il asteapta un nou vartej de trairi, o noua calatorie prin timp si spatiu. Fapte si documente istorice sustin fictiunea asa cum traversele mentin stabilitatea sinelor de tren. Si se naste o realitate artistica foarte credibila. Eroi care au trait cu un veac in urma pun o intrebare care-l tulbura si pe omul modern: Cum trebuie sa fie iubirea? Activa? Oarba? Rabdatoare? Necrutatoare? - Procitenie

Traducere din limba rusa de Luana Schidu.

Fragment din cartea "Trenul spre Samarkand" de Guzel Iahina:

"Indata ce ultimul soldat a sarit din vagonul-infirmerie pe pamant, Deev i-a facut semn cu mana mecanicului din cabina: da-i drumul!
Si locomotiva deja se urneste, lovindu-si tampoanele. Rotile aluneca pe sine, facand primul cot. Cladirea mica a garii se onduleaza si ramane incet in urma, baionetele soldatilor se leagana haotic. Oare chiar vor reusi sa plece? Oare vor patrunde acum in nesfarsita stepa a Orenburgului, unde n-o mai ajunga nici controlorii cu pusti, nici depesele cu ordine?
Bine-ar fi! Dar soldatii nici nu apucasera sa ajunga in gara, ca Belaia a dat buzna in vagonul fetelor. Iar cand Deev, cu o intarziere de numai o clipa, a zburat in urma ei, deja era catarata pe priciurile de jos si se uita cercetator in cele de sus. Fetele inca mai scanceau, linistindu-se dupa plansetele colective, dar stiau ca pe ea n-o pot pacali cu trucuri ieftine. Asa ca s-au dat la o parte supuse si au coborat, dezvaluind privirilor comisarului pe intrusii speriati.
Un intrus. Al doilea. Al treilea...
- Deev, opriti trenul!
- Nici nu ma gandesc.
Exact o secunda a stat Belaia pe ganduri incotro sa alerge: afara din "ghirlanda", in Donnguzul care era inca aproape, unde asteptau si telegraful, si soldatii din unitatea antiretragere, sau in capatul esalonului, la locomotiva, ca sa ordone personal oprirea.
Exact o secunda s-a gandit si Deev la acelasi lucru. A hotarat ca, daca Belaia sare din tren, sa nu astepte. Sa se duca pe capul mecanicului si, fie rastindu-se la el, fie chiar amenintandu-l cu revolverul, sa-I oblige sa accelereze pana la limita. Sa fuga, sa fuga pana nu se mai vad - cautati-ne pe urma in stepa!
A inteles si comisarul, sau poate a citit ceva in ochii lui, asa ca a pornit nu inapoi, spre gara, ci inainte, prin vagoane, spre locomotiva.

Deev, dupa ea. Au zburat pe coridoare, imbrancindu-i pe copiii nimeriti in cale, ba chiar si pe surori. Strigand scuze, abia auzite in zarva iscata. Impiedicandu-se si sprijinindu-se de priciuri, care se clatinau, amenintand sa-i loveasca. Usile se tranteau dupa ei, ca niste aripi de pasare.
Un vagon de pasageri. Al doilea. Al treilea...
In vagonul de comanda, Deev si-a incordat muschii, alergand si mai repede, si-a aruncat mainile in fata si le-a inclestat pe trupul comisarului, care continua sa fuga.
Belaia s-a impotrivit si s-a zbatut in stransoarea lui, incercand sa se elibereze, dar a lipit-o de el si a tras-o in compartiment. A tras-o mult timp: Belaia se agata de tocul usii, de usa care se tot misca - iar el o tragea furios, smucind-o la dreapta si la stanga, ca s-o smulga din prag. Intr-un tarziu a reusit, s-a trantit pe sofa, trantind-o si pe femeie alaturi.
Nu si-a luat mainile de pe ea, tinandu-le strans in jurul centurii comisarului. Hat! acum nu mai cuprindeau numai centura, ci si coatele, ca sa nu se mai poata apuca de tot ce nimerea. Au stat asa cateva clipe, strans lipiti si repetand fiecare curbele trupului celuilalt: spinarea ei, pe pieptul lui. Fata lui Deev era ingropata in buclele grele ale comisarului. Iar ea statea o clipa nemiscata, apoi iar incerca sa se smulga... Si iar... Si iar. Parea ca in mainile lui Deev se zbate o imensa inima salbatica.
Muschii il dureau si ii tresareau ca dupa o munca grea. Dar pesemne obosise si Belaia, zbaterile au devenit mai slabe si s-au potolit, s-au potolit... Apoi nu s-a mai smucit - a ramas culcata, asteptand.
Si Deev a ramas culcat, asteptand. Timpul lucra in favoarea lui: cu fiecare bataie a rotilor si cu fiecare inaintare a vagonului se indepartau de baionetele soldatilor. Cu fiecare respiratie. Cu fiecare miscare a corpului ei sau al lui."

Citeste mai mult

57.00Lei

Primesti 57 puncte